Duminică/ de Darie Ducan

E duminică și-a fost devreme,

cerdac devine orice creion

scăpat, a ceea ce înseamnă

opere viitoare, moartea aceasta,

țigări proaste, condică de infarcturi,

momente când nu crezi că totul

se poate sfârși. Da, va veni o

vreme a bătrâneții când faptul

că mai poți mișca mâna

e la fel de senzațional ca să faci sex

în buda de la Litere, în anul doi,

cu o brunetă de la Matematică,

fără să-l nască apoi pe Ion Barbu.

E o zi trăită după paravane,

e o zi când fiecare pricepe

că poezia e inerția stărilor pe loc,

când fiecare pricepe că la alții

e maț, nu e creion.

Cazi prin propriul creion,

până la vârf devii grafit

și îți intri singur sub piele,

așa cum ploaia își uită vârfurile

împlântate în trecători

și ei își scriu mai departe viața fără să știe,

grăsimea, slăbirea, rânjetul

împingându-le vârful, modulându-l.

Unde a murit nimeni e o cruce

cu data în care a murit, pe trotuar,

lângă e o cruce cu faptul că și-au

amintit după un an, lângă, după doi ani,

apoi apar eu care îți cer un foc

să mai salvez o aparență.