După faptă și răsplată/ de Kate Atkinson

E vară. La Edinburgh, Festivalul Fringe este în toi. O mulțime de oameni care așteaptă să intre la un spectacol de teatru sunt martorii unui incident petrecut în mijlocul străzii – un atac violent ce va schimba viețile tuturor celor implicați. Printre privitorii nevinovați se află și Jackson Brodie – fost militar, fost polițist, fost detectiv particular. El va deveni principalul suspect al crimei ce nu va întârzia să se petreacă.
Pe măsură ce victimele cad rând pe rând, fiecare personaj prins în această forfotitoare distribuție dickensiană ne poartă la un altul, ca într-o înșiruire de păpuși rusești. Fie că își doresc bani sau dragoste, fie că visează la mântuire sau evadare, toate ajung în cele din urmă să-și descopere de fapt propria esență. “Cel mai pasionant roman pe care l-am citit în ultima vreme.” Ian Rankin, Guardian. “Un roman care înnobilează genul polițist!” – Daily Express
Kate Atkinson, una dintre cele mai îndrăgite autoare britanice contemporane, s-a născut în York, în 1951. A absolvit Universitatea Dundee în 1974, secția de Literatură engleză, după care a obținut doctoratul în Literatură americană. A început să scrie povestiri în 1981, pentru care a primit mai multe premii. Primul său roman, Behind the Scenes at the Museum (1995), publicat și la Editura Leda sub titlul În culisele muzeului în 2006, a primit premiul Whitbread Book of the Year în 1995. Au urmat romanele Human Croquet (1997), Emotionally Weird (2000) și colecția de nuvele Not the End of the World (2002). Dintre piesele de teatru scrise de ea, Abandonment a fost prezentată la Festivalul de la Edinburgh în anul 2000. Ultima serie de romane, din care face parte și One Good Turn (După faptă și răsplată), nominalizat la British Book Awards Crime Thriller of the Year – alături de Case Histories (2004), publicat la Editura Leda în anul 2007 sub titlul Istorii de caz, When Will There be Good News? (2008) și Started Early, Took My Dog (2010) -, îl are drept personaj principal pe fostul polițist Jackson Brodie. În prezent, autoarea trăiește la Edinburgh și colaborează la diverse ziare și reviste.

* * *
Jackson și-l amintea pe Richard Moat din anii optzeci, nu-l găsise interesant atunci și nu-l găsea interesant nici acum. Se pare că nici publicul nu-l găsea prea interesant ― Jackson fusese șocat cât de răutăcioase fuseseră huiduielile și fluierăturile. Ațipise de vreo două ori dar condițiile erau prea puțin favorabile somnului. Când Richard Moat își încheiase numărul, în aplauzele iritate, Jackson se gândi: s-au mai dus două ore din viață. Era prea bătrân acum, prea conștient de natura limitată a ceea ce-i mai rămăsese, ca să mai irosească timp prețios cu o comedie stupidă.
O luă din loc cât putu de repede și se îndreptă spre adâncurile subterane ale sălii Juliei, dar găsi locul gol și cufundat în întuneric. Într-o zi, va găsi acolo un Minotaur. Julia îi spusese că vor sta câteva ore, dar nu era nici o mișcare. Își scoase telefonul și găsi un mesaj de la ea: Am terminat, ne vedem la apartament.
Găsi o ieșire de incendiu și făcu greșeala să iasă din clădire pe-acolo, așa că atunci când ajunse în stradă habar n-avea unde se afla. Citise în National Geographic (își făcuse recent abonament, prin urmare, o confirmare de necontestat a statutului său de individ de vârstă mijlocie) că geneticienii dovediseră faptul că femeile se orientau după puncte de reper și bărbații după indicatoare. Era întuneric și, cum nu erau deloc indicatoare, încercă să găsească puncte de reper, să caute Royal Mile, să recunoască turnurile și frontoanele în trepte care culminau cu măreția și fastul Castelului. Se uită după clădirea masivă a muzeului de pe Chambers Street. Încercă să găsească podurile de peste străzi, dar nu dădu decât de intrarea pe o străduță întunecată, o intrare îngustă care ducea spre un șir nesfârșit de trepte de piatră. Văzu lumini la capătul scării și auzi agitația participanților la Festival, apoi o porni pe-acolo fără să se gândească prea mult; asta trebuia să fie o scurtătură. Un gang, așa îi spunea când era copil. Alt limbaj, alte timpuri.
Jackson îi atrăgea atenția tot timpul lui Marlee (și de fapt și Juliei, dar ea nu asculta niciodată) asupra nesăbuinței de a umbla pe străduțe întunecate. (Tati, eu nici măcar n-am voie să ies pe întuneric, îi spunea Marlee cuminte.) Desigur, dacă erai fată sau dacă erai femeie, nu era nevoie să umbli neapărat pe o străduță întunecată ca să fii atacată. Puteai să stai în tren, să cobori din autobuz, să stai în birou și să faci fotocopii și un individ nebun să-ți ia viața. Nici măcar nebun, asta era problema, cei mai mulți nu erau nebuni, erau doar indivizi și punct. Jackson ar fi fost mai fericit dacă femeile din viața lui n-ar fi ieșit niciodată din casă. Dar știa că nici asta nu era destul ca ele să fie în siguranță. Ești ca un câine ciobănesc, Jackson, îi spusese Julia, răspunzător până la ultimul miel.
Lui Jackson nu-i era teamă de străduțele întunecate, credea că probabil el însuși era o amenințare mai mare într-un loc întunecat decât oricine pe care l-ar fi putut el întâlni, dar desigur că nu se așteptase să apară bărbatul cu Honda. Matahala incredibilă, plină de steroizi și pompată cu propria-i glorie, rostogolindu-se de nicăieri și bălăbănindu-se, lovindu-l pe Jackson cu toată grația unui înaintaș la rugby. Iisuse Hristoase, se gândi Jackson în timp ce ateriza, ăsta da oraș. Minotaurul ieșea din labirint.
Se ridică instinctiv în picioare, niciodată să nu rămâi pe jos, jos înseamnă lovituri, jos înseamnă mort, dar, înainte ca Jackson să poată raționa și să fugă ― de ce? ar fi fost o întrebare bună pentru început ―, bărbatul cu Honda îi trânti un pumn puternic precum o lovitură de berbec. Jackson auzi aerul ieșind cu zgomot ― Uffff… ― din propriu-i corp, după care se prăbuși la pământ. Diafragma i se blocă și pierdu orice intenție de a gândi rațional, singura lui grijă fiind mecanismul respirației sale ― de ce se oprise din respirat, cum să reînceapă să respire? Reuși să se ridice în patru labe, ca un câine, și fu răsplătit de bărbatul cu Honda cu o talpă pe mână, o mișcare bestială, după Jackson, o durere atât de mare, încât îi veni să urle.
― Ai să uiți tot ce-ai văzut, spuse bărbatul cu Honda.
― Să uit ce? Ce-am văzut? gâfâi Jackson.
Semne clare că încerca să converseze, se gândi Jackson. În patru labe și totuși vorbește, dați-i o medalie omului. Expiră și inspiră din nou.
― Nu încerca să pari al dracului de deștept, știi foarte bine ce-ai văzut!
― Știu?
În replică, bărbatul cu Honda îi trase una cu piciorul în coaste, ceea ce-l făcu să dea înapoi, în agonie. Tipul avea dreptate, nu mai trebuia s-o facă pe deșteptul.
― Mi s-a spus că ai început un tărăboi, domnule Brodie. (Tipul îi știa numele?) Jackson se gândi să-i spună că nu începuse el așa ceva, că, de fapt, într-adevăr, se abținuse să spună ceva poliției despre altercația din trafic, și că nu-și manifestase dorința de a fi martor; dar tot ce reuși să rostească se rezumă la un Uh!, pentru că bărbatul cu Honda îi mai administră o lovitură zdravănă cu bocancul. Trebuia să se ridice de la pământ. Trebuie să încerci să te ridici în picioare. Toate filmele Rocky păreau să-i treacă prin fața ochilor. Stallone strigând la sfârșit numele soției sale, de parcă ar fi fost pe moarte. Adrian! Filmele Rocky, I―V, erau pline de lecții de morală pe care oamenii ar trebui să le învețe ca să trăiască, dar oare ce te învățau aceste filme despre situațiile în care luptai cu dușmani imposibili? Continuă, în ciuda obstacolelor. Când nu mai rămâne nimic de făcut, vezi cum o scoți la capăt.
Bărbatul cu Honda stătea ghemuit ca un luptător de sumo și-și bătea joc de Jackson făcând gesturi cu mâinile de parcă l-ar fi ajutat să dea înapoi într-o parcare, gesturile universale ale unui macho care mima hai, dă-i drumul!
Tipul era de două ori mai mare decât el, mai mult o forță de nestăvilit a naturii decât o ființă umană. Jackson știa că nu avea cum să se bată cu el și să-l învingă, nu avea cum să se lupte cu el și să supraviețuiască. Deodată, își aduse aminte de bâta de baseball. Unde era? Ascunsă în mânecă? Nu, asta ar fi fost ridicol, șiretlicul unui scamator. Se învârteau în cerc ca niște gladiatori de stradă, cu genunchii ușor îndoiți. Evident, bărbatul cu Honda nu avea simțul umorului, pentru că dacă l-ar fi avut, ar fi râs de Jackson care nu părea să aibă nici o șansă împotriva lui. Unde era bâta de baseball?
Celălalt lucru pe care Jackson încercase dintotdeauna să-l facă înțeles pentru Marlee ― și pentru Julia ― era ce trebuia să faci când erai atacat pentru că fusesei destul de prost să ignori sfatul lui de a nu umbla pe o străduță întunecată.
― Ești în pierdere, le spunea el. Înălțime, greutate, putere, toate sunt împotriva ta, așa că trebuie să lupți necinstit. Degetele mari în ochi, alte degete în nări, genunchiul în vintre. Și să strigi, nu uita să strigi. Tare. Și dacă lucrurile se înrăutățesc, mușcă unde poți ― nas, buze, dar nu te lăsa! Strigă! Strigă cât te ține gura!
Trebuia să uite cum se bate un bărbat și să lupte ca o fată. Mișcându-se precum sexul frumos nu-i prea reuși, totuși se repezi cu degetele la ochii celuilalt, nu-l nimeri, de parcă ar fi sărit la rama unui coș de baschet. Atacă nasul, îl mușcă și rămase așa. Nu era cel mai dezgustător lucru din viața lui, dar nici prea departe. Bărbatul urlă ― un sunet supranatural de uriaș dintr-un basm.
Jackson îi dădu drumul. Fața celuilalt era plină de sânge, același sânge al cărui gust îl simțea Jackson în gură, metalic și rău. Urmă propriul sfat și strigă. Voia să vină poliția, voia să apară cetățeni responsabili sau măcar trecători indiferenți, voia să vină cineva, oricine care să-l poată opri pe nebunul acela, un munte de bărbat. Din nefericire, strigătul îi atrase atenția câinelui, și Jackson își aminti ― nu de bâta de baseball trebuia să se teamă, ci de câine. Câinele se năpusti spre el, cu dinții dezveliți ca un copoi din iad.
Știa cum să omoare un câine, teoretic cel puțin ― îl apuci de picioarele din față și practic îl rupi în două ―, dar un câine teoretic era diferit de un câine adevărat, un câine adevărat turbat, numai fibră și colți, a căror ambiție era să-i sară la gât și să i-l rupă.
Bărbatul cu Honda se opri din urlat destul cât să-i comande câinelui. Arătă spre Jackson și țipă:
― Atacă-l! Omoară-l!
Jackson se uită mut de groază, paralizat, cum câinele făcea un salt în aer spre el.

Din volumul în pregătire la Editura Leda. Traducere de Ecaterina Popa