După vreo douăj de ani/ de Marina Popescu

cu lumi, cu miha

cu iulia, cu deci (habar n-am care era numele lui adevărat)

jucam în spatele blocului

în curtea de la creșă telefonul fără fir

v-ați ascunselea

scenete cu prinți și prințese

șeptic și macao

îngrămădiți pe pătura mea roșie

ne înșiram apoi sub bătătorul de covoare

ziceam Stop mașina mea!

când trecea orice altceva decât

o amărâtă de dacie 1310 sau lada

mai era și fata aia roxi

avea sindrom down

și îi plăcea grozav să-și arate sânii

folosea parfumuri străine & pantofi cu toc

pe când noi abia suportam

obligatoria baie săptămânală

mâncam corcodușele direct dintre petale

desculți pe crengile pomilor

și doar atunci simțeam cu adevărat primăvara

mie îmi plăcea să-mi imaginez

seara înainte de culcare

că lumi și deci se sărută

el era mai înalt, cu câțiva ani mai mare

și asta îi făcea în ochii mei perechea ideală

acum beau o cola încerc să-mi feresc cutia

de violența pufilor de plop

mă gândesc la toți prietenii mei

au familii și case / apartamente la bloc

copiii lor cresc într-un mediu aseptic virtual

desenează smileys pe ecrane touchscreen

doar roxi nu are copii

încă se mai plimbă cu mama ei de mână

și tot pe tocuri

iar eu

eu scriu poezii și visez

că lumea mă va iubi pentru asta.