ECOURI/ Intru delirul limbii și al nației române

Romanul Venea din timpul diez* ar trebui plătit cu râsul pe pagină, pe cuvânt ș.a.m.d. Nu pot să mă stăpânesc, râd și acum, așa cum am tot râs citind;mai precis, așa cum n-am mai râs de pe la Gogol, Bulgakov, Jarry, Urmuz, Harms ori Philip Roth incoace… O cură prin vibrația corzilor vocale, exorcizantă, purificatoare. Capitol după capitol, mă rugam (la nimeni, dar mă rugam) s-o țină tot așa, să nu se rupă firul, și nu s-a rupt, am dus-o intr-un hohot! Bogdan Suceavă a descoperit aici codul, secretul alchimic, bolovanul filosofal al râsului din insăși limba română. Cum a fost posibilă descoperirea? Prin stil, firește, prin viteza nebună-nebună a narațiunii: o lume gogoliană a sufletelor moarte, a diableriilor bulgakoviene de pe malurile Dâmboviței. Dar de unde atâta fantezie la un spirit abstract, la un matematician, la un geometru? Ce intrebare! Din “(i)realitatea imediată”, din “fantasticul banalității” perioadei de tranziție românești, incât stau și mă intreb dacă e chiar vorba aici de fantastic, de realism magic ori pur și simplu de realism, de o satiră swiftiană ori doar de o “blândă” parodie! Ce păcat că Lucian Raicu n-a mai avut timp să citescă cartea asta. Scrisă in cinci ani, indelung coaptă, in America, dar continuu alimentată de la sursa cotidianului și a presei cotidiene românești, bolboroseala asta mistico-metafizico-magică, chiorăitură prelungită de mațe sacre, vibrație originară, pune in scenă secta dintre secte Vestea Domnului și pe al ei Invățător ori Profet Vespasian Moisa, cel de două ori născut (asemeni lui Dionisos), contopind in sine destinul și sângele transilvănean cu cel muntenesc și cu harta Bucureștilor (“Ierusalimul de-al doilea”) insemnată pe piept. Fantasmă a Mântuitorului, a Fiului Domnului pentru apostolii (profesorul Diaconescu, doctorul Arghir) și adepții săi, el insuși fiind mai modest, considerându-se doar un profet, prin care Domnul voia să spună ceva… Dar profet fără prevestiri din Biblie – precum Iisus, de altfel Pascal insuși recunoștea că, neexistând dovezi, credința in El se sprijinea exclusiv pe minuni. Precum Iisus, deci, și Vespasian Moisa va face minuni (ori scamatorii), una, mai ales, și lată: va schimba forma apei din spartele țevi de alimentare ale orașului, va face din apă nu bici, ci ceva și mai ambiguu, bărbat ori femeie, ori mai degrabă un androgin! Nu, nu voi repovesti cartea, voi aminti doar câteva idei, căci in cel mai inalt grad despre idei e vorba aici (o carte și o lume a ideilor “platoniciană”); ideile inalte se prăvălesc din cer, se cer incarnate in ființe, in grupuri, in găști, in secte; ideile ii inalță pe oameni (“ne arde aerul prin care inotăm”: ecou stănescian – unul din multele) și tot ele ii ucid… nu, din fericire, nu intotdeauna ucid, mai des se umflă și se dezumflă ca un buhai, ori câteodată linui-lin, ca-n mioritica țara a lui “Lerui-Ler”… Pe aici, fanatismele iși schimbă iute culoarea și semnul (din + in – și viceversa). Iată-l, de pildă, pe unul care le strigă mascaților de jandarmi: “Luați labele de pe mine!!! Eu sunt Ștefan cel Mare!”, dar care, după ce va sanctifica cu propria-i prezență secta Ștefaniștilor (adversara prin excelență a Veștii Domnului), se va răzgândi (i-au ajuns câteva zile la zdup și o nouă iluminare), afirmând adepților săi distruși că el e de fapt “Ion Vodă cel Cumplit”! Iar Ștefaniștii ăia, după capturarea (cu ajutorul profesorului Diaconescu, complice involuntar, bătut cu leuca) și maltratarea, aproape tragerea in țeapă și colectiv-pișarea lui Moisa (imi vine in minte asasinatul lui Iorga), il vor lăsa baltă, trecând repede-repede la adorarea lui Mircea Lucescu și la un meci de fotbal pe cinste! Ideile misticoide, naționaliste, simultaneiste, pseudoștințifice, securistice sunt plămădeala unei bune părți a poporului român. Sociologul Johann Knaster expune clar in carte una dintre posibilele explicații ale straniei alcătuiri a imaginarului românesc (reflecția sa va trece, cum se și cuvine, neluată in seamă, catalogată de către crainicul televizual “drept limbaj ștințific, dificil pentru telespectatorii noștri”), vorbind despre “profunda criză identitară” care naște monștri: “societatea de azi permite răspindirea pe scară largă a epidemiei de idei primite de-a gata” și “in loc să invețe ceva din tragediile trecute, recuperează aceste idei pentru a le incorpora, uneori la nivel fundamentalist”. Să insistăm puțin asupra unei idei-far care ghidează, ritmează și intreține fervoarea sectei Vestea Domnului: este vorba chiar de ideea limbii române decretate drept cea mai veche limbă (7.000 de ani), cu cheița Vibrației Originare a Universului, a Big Bang-ului in ea; o limbă ale cărei cuvinte magice nasc spontan ori conțin latent versuri geniale (de pildă, ridiche se traduce chiar prin eminescianul «pe mine mie redă-mă»); o limbă in care silabele che-li-e, decodificate, dau numele secret al mătrăgunei, iar fiertura de mătrăgună, in care se mai pun hidroxid de sodiu, piele uscată de capră, Coca-Cola și unt, dă un efect spectaculos, făcând să crească părul unui chelios… Dincolo sau dincoace de exotismul și comicul acestor bazaconii, intuim aici (fapt deja semnalat de Mircea Eliade și pus magistral in lumină de Andrei OișteanuinOrdine și Haos) structura duală a imaginarului religios românesc: in creștinismul tradițional a fost (prin firea lucrurilor și-a oamenilor) integrat, topit tot ce ținea de un ancestral fond politeist & animist autohton, dând acest fascinant amestec de păginism și de monoteism iudaic. Aruncând o ultimă privire spre piesa de rezistență a cărții, Vestea Domnului cu al său profet iluminând meteoric cetatea Bucureștilor, să admirăm coerența portretului lui Vespasian Moisa, care, nefiind altceva decât o nălucă, născut dintr-un abur (pardon! din doi aburi, căci de-două-ori-născutul), după propria-i mărturisire (“Domnul m-a trimis și El mă va chema din nou să mă intorc in aburul din care am purces…”), așa va și sfârși: după pomenitul martiriu, “trupul lui se desparte in două s…t ca un abur purpuriu s…t ca un abur de alt abur s…t ca o umbră transilvană ieșind dintr-un trup muntenesc s…t topindu-se in noapte”. Ar fi (mare) păcat să inchei fără a face pomelnicul, fie și parțial, al personajelor colorate ale romanului: motanul Trăistaru, tărcat, roșu cu ochii verzi, genialul spion al SRI-ului (“ofițer disimulat in pisică”), infiltrat in sectă pe post de umbră a lui Moisa, lucid, credincios misiunii sale și superiorului său direct, colonelul Focșăneanu, ambii pe picior de război, dar nereușind să stăvilească mareea misticismului, rămânând doi securiști stingheri, persecutați de ofițerii lor superiori, aproape tragici (“ultimul bastion al democrației și libertății”, după propriile vorbe răcnite ale lui Focșăneanu, in antologica scenă a punerii sale in cămașă de forță), despărțiți de cruda soartă, căutându-se unul pe altul pe străzi și prin tufișuri; Toni Trubadurul, cu cele doua iubite Margot (singura care se va dezmetici și va părăsi secta) și Barbie (duplicitară, dar fără răutate, fată bună, jucând pe două tablouri, la Vestea Domnului și la Ștefaniști); Maximilian, omul-liliac ce auzea nu cum iarba crește, ci ultrasunetele; Miklos Lakatos cu zadarnicu-i frecat al unei lămpi, ca să iasă un “ingere” din ea; Iulius, cel care colecționa săruturile lui Nichita, căci fiecare sărut “a lăsat in lume stigmatul unui poem”; fostul prim-ministru Eliad Bărbulescu, convertit de apostolul Diaconescu, și alții, cu nimic mai prejos… Mai amintim doar de piosul omagiu (era să zic pisoiul omagios), cu atât mai pios cu cât mai plin de gheruțe tandru-parodice, adus de autor unor filosofi, gânditori și mai ales poeți români (Nichita Stănescu, firește, dar și Eminescu, Arghezi via Topârceanu, Ion Barbu, Noica, Blaga, Coșbuc, Goga…), dintre care unii, dincolo de genialitatea lor, și-au mai dat in petic intru gloria și delirul misticismului mioritic. Nu mă miră recentul succes al cărții lui Bogdan Suceavă in Ungaria (iar reeditarea ei, acum, de către Polirom e binevenită) și ii intrezăresc (da, sunt iremediabil contaminat, imposibil să nu fiu și eu un pic profet!) un succes asemănător in Franța…

*) Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, Iași, Editura Polirom, 2010