EDITORIAL/ Călătorie la capătul iernii

Dacă mă gândesc că nimeni nu m-a mai sunat la telefon de patru săptămâni incoace, inseamnă că am murit atunci, in teribila noapte de 7 spre 8 februarie. Mai țineți minte furtunile de zăpadă din acele zile? Oamenii blocați in trafic cu orele și zecile de ore? Munții de nămeți de pe marginile șoselelor? Disperarea celor captivi sau abandonați? N-am ținut cont de avertizările de la televizor și, duminică, 7 februarie, la ora 14.30, am luat microbuzul de la Roman spre București aproape convins că mie nu mi se pot intâmpla grozăvii de felul celor anunțate la TV. In noaptea anterioară, totuși, avusesem un vis teribil de prevestitor: mă aflam in București și priveam orizontul când pe cer au apărut două ghemuri de lumină ireal de intensă din care brusc s-a abătut peste oraș un tsunami de neimaginat in aceste locuri. Am avut timp să mă reped in primul bloc care mi-a ieșit in cale și să urc la cu liftul la etajul șase, de unde am privit, dârdâinnd de spaimă, cum apele acoperă clădirile mai scunde, in care lăsasem oameni dragi. A urmat un timp postapocaliptic, cu oameni care se scufundau in promiscuitate și primitivism și cu o realitate care nu mai promitea nimic. Dar, in ziua următoare visului, la Roman, semnalele de cod portocaliu erau zero, ceea ce ne-a făcut să ne imbarcăm in microbuzul firmei cu atât mai relaxați, cu cât prăpădul părea o exagerare a radiourilor și televiziunilor. Si am pornit spre București. Nici o schimbare importantă după prima oră de călătorie: la Bacău ne aștepta aceeași iarnă molcomă ca in Roman. Si nici in Focșani nu era mai rău, doar că microbuzul a dat un prim semn de cedare oprindu-se din voie proprie, moment când l-am auzit pe șofer plângându-se că el nu cunoaște mașina, care era a unui coleg liber in acea zi. Apoi ne-am cufundat in intuneric și la Râmnicu Sărat am ajuns cu câte o repornire a motorului la fiecare cinci kilometri. Apoi a fost și mai rău, pentru că am decis să mergem mai departe, spre Buzău, cu toate că vântul se intețise brusc și zăpada se zbuciuma pe șosea ca la poluri. La cincisprezece kilometri de Râmnicul Sărat, in plin câmp, motorul și-a dat ultima suflare. Eram in banda de viscol maxim, șoferul era pierit, la comandamentul din București al firmei răspundea un tip beat care spunea că pe el nu-l interesează treaba, la comandamentul din Roman al aceleiași firme nu răspundea nimeni. Si, pe măsură ce se răcea in mașină, auzeam tot mai clar viscolul, care clătina microbuzul de-a binelea și astupase la exterior geamurile cu zăpadă. In acest timp, șoferului, complet depășit de situație, i-a venit in ajutor un obscur insoțitor al lui, care și-a chemat un prieten cu autoturismul propriu. După ce ne abandonase motorul, acum ne abandona și șoferul, sub pretextul că merge in oraș să rezolve situația. Si dus a fost, cu cheile și cu banii călătorilor cu tot. Veșnicia nu s-a născut la sat, ci acolo, in mijlocul urgiei care te dobora dacă indrăzneai să cobori și te paraliza dacă stăteai in mașină. Zeci de apeluri au fost făcute de pe telefoanele mobile ale celor abandonați in plin câmp și de peste tot au venit răspunsuri de o indiferență năpraznică. A inceput isteria. A inceput panica. A inceput moartea. Nici nu mai contează cum s-a terminat povestea, pentru că de o luna telefonul meu n-a mai sunat de o lună, iar ceasul lui s-a oprit la ora douăzeci și treizeci de minute a zilei de 7 februarie, in plin câmp, sub cod portocaliu. Parcă așa a inceput și cea de-a doua viață a personajului din romanul lui Orhan Pamuk “Mă numesc Roșu”:

“Acum sunt un om mort – un cadavru pe fundul unui puț. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, insă nimeni, in afară de ticălosul meu ucigaș, nu are habar de câte mi s-au intâmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior in coaste, m-a cărat la puț, m-a săltat si mi-a dat drumul in el de-a berbeleacul. In vreme ce mă prăvăleam in puț, capul meu, pe care-l spărsese mai intâi cu o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pământul…”