EDITORIAL/ Cuvintele atrag realitatea

Cu cativa ani de zile in urma, ne-am cumparat, fiecare, cate un telescop. Eu si un foarte drag prieten al meu. Voiam sa ne uitam la stele. Telescopul prietenului meu era galben, al meu era rosu. Eu nu mi-am montat niciodata telescopul. Probabil de lene. Prietenul meu l-a montat o data pe al lui, intr-o noapte, in curtea casutei mele de la tara. Era o noapte limpede, asa cum sunt mai toate noptile de vara in regiunea aceea. Prietenul meu monta telescopul iar eu ma indeletniceam cu cele de trebuinta pentru vin. El cu suruburile si cu lentilele, eu cu sticla, tava si paharele. Cand am terminat pregatirile si unul si altul, am prins a bea vin si a privi, pe rand, prin telescop, puzderia de stele. Era neasemuit de frumos. Nu mai fusesem niciodata atat de sus, atat de aproape de astre. Intr-un rand, cand mi-a venit mie randul la vin si prietenului meu la telescop, mi-au venit in minte cateva versuri superbe dintr-un poem superb si mai putin cunoscut al unei mai putin cunoscute poete: Magda Isanos. Poemul se numeste “La iarba verde” si spune asa: Parca se cerne cerul pe pamant/ E un miracol ce-mi rapeste timpul/ E ca o munca pana peste cap/ La care nici macar nu-mi vine schimbul// Aproape ca n-am vreme sa respir/ N-am cand sa-mi trag o clipa rasuflarea/ Nici nu mai am putere sa ma mir// Am auzit ca se intoarce marea/ Aceste clipe sigur nu-s reale/ Fiindca nu poate fi adevarat/ Cum sedem noi pe iarba inflorita/ In mijlocul pamantului spalat// Reale sunt doar celelalte zile/ Teribil de reale si de lungi/ Si serile acelea nesfarsite/ Cand vii mereu spre casa si n-ajungi// Bem vin si ne uitam in sus la ceruri/ Din trupul painii ca din rai muscam/ Si ce frumos ne-am imbracat de parca/ Ne pregatim sa ne inmormantam… I-am spus atunci si prietenului meu poemul, apoi am continuat sa privim, rand pe rand, stelele, el mai mult prin lentila telescopului, eu mai mult prin fundul paharului. Au trecut de-atunci cativa ani si, intr-o dimineata ca oricare alta, am primit un telefon care mi-a adus o veste halucinanta: murise prietenul meu, acela cu telescopul galben, prin care privisem catre cer, la stele. In clipa aceea, din nou, m-a podidit acelasi poem: Bem vin si ne uitam in sus la ceruri/ Din trupul painii ca din rai muscam/ Si ce frumos ne-am imbracat de parca/ Ne pregatim sa ne inmormantam… De data asta n-am mai avut cui sa-l spun. Am crezut si cred in puterea cuvintelor de a intemeia. Mai cred si ca ele pot atrage realitatea – asta este, de altfel, si rostul rugaciunii. N-aveam nevoie de nicio confirmare a acestor lucruri, in care cred cu tarie. Atunci, de ce? De acum incolo voi cara zi dupa zi, cu mine, povara dureroasa a acestei intrebari. Sau poate as putea afla raspunsul daca mi-as monta si eu, intr-o noapte senina, in curtea casutei mele de la tara, telescopul meu rosu, daca as bea vin si as privi catre aceleasi stele pe care, acum cativa ani, le-am privit impreuna cu prietenul meu…

LUCIAN VASILESCU s-a nascut la Ploiesti, la anul 1958. Adica putin prea tarziu pentru a face o frumoasa cariera in comunism si oricum prea devreme pentru a se capatui in noul capitalism. Intre timp, si-a urmarit cu obstinatie proiectul personal, anume acela de a rata tot ceea ce poate fi ratat: in ultimii 20 de ani a lucrat ca jurnalist si a publicat opt carti (una de publicistica si sapte de poezie). Consecvent cu sine si in pas cu vremea, continua cu sarguinta proiectul anterior mentionat, practicand jurnalismul virtual si scriind carti materiale.