EDITORIAL/ Efortul relaxării

După teribilul și incrâncenatul efort inchinat alegerii președintelui, dupa marele efort al consumului de Sarbatori, țara se odihnește. Odată atinsă o țintă, se spune indeobște, “țintașul” iși ia un moment de respiro, trupul se relaxează, mușchii se destind, mintea lenevește. Sigur, incordarea prelungită poate sfârși in diverse chipuri mai mult sau mai puțin previzibile, mai mult sau mai puțin dezirabile. In asemenea clipe, de exemplu, relaxarea poate să imprumute și chipul unei ușoare debusolări, un fel de neliniște vagă și suportabilă care ia figura purtătorului ei. De asta când mă uit la tot ce se intâmplă in jurul nostru, de la dansul oamenilor politici la retorica vedetelor tv, nu văd nici un motiv de ingrijorare. Spun aceste crase locuri comune pentru că sunt eu insumi relaxat, pentru că mi-am impus să fiu relaxat. Și din această destindere, sunt sigur, s-a născut dorința de a da un alt ințeles unei sintagme. Fascinația mea pentru ea e intactă și cu mult anterioară trecutelor alegeri. Sintagma apare in cartea Aziluri a lui Ervin Goffman și sună cam așa: cariera morală a bolnavului mintal. In fața unui asemenea concentat de poezie și intr-un moment de relaxare mi se pare imposibil ca imaginația oricăruia dintre noi să nu-și ia libertăți nebănite. Oricât ne-ar spune Goffman să nu-i siluim sensul strict pe care i-l atribuie el. Oricât ne-am strădui noi inșine să n-o facem. Dintr-o minimă onestitate a lecturii trebuie, totuși, să vedem de unde pleacă Goffman. El sugerează că ospiciile ca și alte “instituții totale” – inchisorile, mănăstirile, cazarmele militare etc. – șterg obișnuitele bariere dintre muncă, odihnă și joacă prin folosirea unor strategii de anihilare a identităților non-instituționale cum ar fi imbrăcarea de uniforme, strigarrea indivizilor printr-un număr ș.a.m.d. Cu toate astea, azilanții nu rămân deloc pasivi, cum s-ar crede, ci se angajează in diverse “ajustări secundare” ale spațiului pe care-l ocupă. De la improvizații minore pe marginea regulilor instituite până la strategii de “montare a sistemului” prin utilizarea abilă a “spațiilor libere” și prin instituirea unor “teritorii” private și de grup. Odată ajuns aici trebuie să recunosc că mă aflu intr-un oarecare impas. Cum să mărești sfera semnificației unui instrument de lucru al unui cercetător care incearcă să definească o realitate strictă? Cel mai la indemână, imi spun, ar fi să-l aplic unei alte realități. Dar eu admit din capul locului că n-am uneltele necesare să merg atât de departe. Pot să constat insă un singur lucru: efortul meu de a mă relaxa. Efort pe care-l descopăr peste tot in preajma mea. Nu e vina sintagmei, ea doar m-a făcut atent, mi l-a scos la iveală.

Poate când ne vom da seama că in spatele a insăși relaxării noastre se ascunde un efort, vom ințelege că ceva nu e in regulă cu noi. Imi place gândul ăsta și poate de asta, in singurătate-mi, de câte ori am ocazia, rostesc cu voce tare: cariera morală a bolnavului mintal, cariera morală a bolnavului, cariera morală, cariera…