EDITORIAL/ Interviu cu un vampir

Acum câțiva ani, am făcut un interviu cu actorul Marcel Iureș. Era la Praga și filma pentru “Hart’s War”, impreună cu Bruce Willis. Evident, Bruce era motivul pentru care Iureș devenise interesant pentru presă (e drept, era și Colin Farrell in filmul acela, dar nu știam noi prea multe despre el pe atunci). Iureș era primul dintre actorii români care spărsese gheața, ajungând să joace in filme de prima mână, cu actori de pe lista A a Hollywood-ului (incepuse cu “Interviu cu un vampir”, continuase cu “Misiune Imposibilă” (cu Tom Cruise) și “Peacemaker” (cu George Clooney și Nicole Kidman). Iureș nu e un tip abordabil. E mai degrabă distant. Ii purtam (și ii port) un respect enorm pentru cariera in teatru și il consider unul dintre actorii noștri cu greutate. Nu-l vedeam că ar fi genul care să răspundă unor intrebări frivole, nici nu găseam o cale suficient de diplomatică pentru a-l intreba despre Bruce Willis. Fiindcă trebuia să fac asta. Era obligatoriu și, pe undeva, de ințeles: americanul era starul, trăgea filmul după el. Românul nu era o vedetă (nici nu cred că-și dorea asta), nu era faimos in toată lumea și nu câștiga milioane de dolari (deși nu cred că l-ar fi deranjat). Dacă pentru Bruce Willis era un film oarecare, pentru Iureș era momentul de glorie. Pe care eu ii ceream să-l impartă, preț de câteva intrebări, cu Bruce Willis. Am avut aceeași dilemă când am intâlnit-o pe Maia Morgenstern, e drept, la ceva timp după ce jucase in “Patimile” lui Mel Gibson. Timp care permisese tuturor jurnaliștilor intersați de Mel Gibson să-i pună Maiei toate intrebările ce puteau fi puse pe această temă. A vorbit Maia in perioada aceea despre domnul Mel Gibson cât nu s-a vorbit de el in România de când e actor. A vorbit cu venerație, respect, recunoștință. O ascultam și o admiram că se poate da pe sine la o parte, că imparte cu domnul Mel cu atâta generozitate momentul de apogeu al carierei ei cinematografice (deși sunt convins că vor mai veni și alte filme bune). O ascultam și mă intrebam dacă nu o incearcă sentimentul că iși ratează propriul moment de glorie, că această mare reușită trece pe lângă ea, că tot ce a izbutit trece pe furiș in contul domnului Mel. Eram, pe de altă parte, bucuros că nu va mai trebui să o intreb pe Maia despre Mel, aș cum nu mi-a plăcut să-l intreb pe Iureș despre Bruce. Nu mi se părea corect. Mi se părea că deviez de la subiect. Și așa am aflat de la Maia că filmul nu fusese o trambulină pentru cariera ei la Hollywood. Mai mult, porțile cetății filmului i s-au inchis, iar cariera de regizor și actor a domnului Mel Gibson a intrat intr-un con de umbră din cauza modului ofensator pentru evrei in care a prezentat povestea lui Iisus. Așadar, e Iureș mare sau e mare fiindcă a jucat cu Bruce Willis, Tom Cruise sau George Clooney? Pe noi, jurnaliștii (și pe cei care ne citesc), ne interesează Marcel Iureș sau Bruce Willis? Maia sau Mel? Ar fi trist să ajungem la concluzia că de fapt i-am fi vrut pe americani, dar, fiindcă nu-i putem aborda, ne-am mulțumit cu românii care le erau in preajmă. Mă intreb dacă pe undeva nu am ajuns să ne identificăm cu second hand-ul. Nu mai e vorba doar de mașini și haine. Am trecut intr-o altă etapă: avem eroi second hand, avem glorie la mâna a doua doar pentru că, fiind vorba de conaționalii noștri, ne-am pierdut reflexul de a sesiza valoarea autentică, de primă mână. Nu ne pot convinge singuri, au nevoie de proptele. Și acest lucru se intâmplă poate și pentru că celor mai mulți dintre noi le place să crească comod in umbra altora; ne mulțumim să tragem și pe turta noastră din spuza de pe turta altora. Ambițiile noastre sunt mărunte: vrem să ajungem in preajma celui mai puternic, nu să fim noi cei mai puternici. Vrem să fim alături de cei mai buni, nu să fim noi cei mai buni. Ne sunt suficiente firimiturile care cad de la masa bogaților.

Nu sunt un patriot, naționalist cu atât mai puțin. Sunt conștient că azi avem puține motive de mândrie, ca nație. Mai puține ca oricând. Dar le avem. Și au meritul de a fi solide și autentice.