EDITORIAL Ziarul de Duminica/ Nevoia de catastrofă

Dacă un timp la orizont nu se intrevede nicio dramă, unii devin suspicioși, ba chiar neliniștiți, normalitatea netraumatică e percepută ca o tranziție plicticoasă, lipsită de “eveniment”, dintr-un rău in altul sau din rău in mai rău. Ei receptează doar liniștea de dinaintea furtunii, apatia simțurilor in așteptarea declanșării de adrenalină in fața spectacolului unei drame care, bine mediatizată, poate, de exemplu, transcende tragicul in măreția sacrificiului sau in forța de a invinge implacabilul. Evoluția umanității este văzută in cele din urmă ca o involuție, in sensul triumfului tehnologic și cuceririi cyberspațiului in detrimentul celui spiritual. Conform propriilor noastre mituri, la baza oricărei construcții durabile ar trebui să existe o jertfă. Ori dacă internetul este marea provocare de azi, prețul să fie sufletul virusat de angoase, golit de emoție și pradă anxietăților? Conform teoriei involuției, cu cât vom ajunge mai sofisticați tehnologic, cu atât matricea culturală se va modifica genetic până la producerea unor roboți simulând omenescul, capabili de performanțe uluitoare dar cu sensibilitate castrată, incapabili să mai verse o lacrimă la un film de dragoste ori in fața unui copac inflorit. Oricum, materialismul obsesiv, avariția și lipsa de scrupule, pierderea sistemelor de valori sau mai bine zis supremația unuia singur, banul, și goana agresivă de a-l avea domină azi aproape peste tot, incât filmele de dragoste au devenit desuete, iar copacii infloresc neobservați. Foarte bine, vor ridica din umeri cinicii, sentimentalismul e ridicol, emoțiile dau prost. In schimb de o dramă toată lumea va fi oricând interesată. O dramă purifică și stimulează in cele din urmă economia, creativitatea, gândirea filosofică, trezește energii proaspete și deschide canale noi de supraviețuire. Iar dacă nu există pe moment o dramă adevărată, ea poate fi provocată, inventată sau imaginată. Provocată de politicieni, inventată de marile corporații financiare sau imaginată de artiști… O dramă pică bine oricând. Iar din jertfa unora vor beneficia intotdeauna cioclii dramelor, care stau la pândă gata să construiască din cenușă și ruine alte imperii de cifre. Numărul și măsura, cele care au pus capăt haosului și au ordonat lumea, au ajuns acum ele producătoare de haos. Un haos controlat, insă de forțe malefice, nu mai puțin seducătoare intr-o metafizică a autodistrugerii care bântuie mințile celor ce iși imaginează că din orice tragedie pot avea un profit, ori că sfârșitul, oricum ar arăta el, ar fi unul selectiv, care pe ei i-ar ocoli. Nevoia de cartastrofă e veche. Are rădăcini biblice și recurențe științifice sau triviale. De la detaliile Infernului la potopul lui Noe ori la Apocalipsa propovăduită de Noul Testament. Apariția vieții pe Pământ este și ea rezultatul unei drame cosmice – Big Bang-ul, ori, in teoria biblică, modelarea lumii de mâna divină, proces nu mai puțin traumatic. Chiar și apariția omului, fie izgonit din Paradis, fie ca accident genetic ori in urma unui cataclism natural, este rezultatul unei drame. In toate cazurile insă finalul este benefic, după fiecare dramă vine un alt inceput, o perioadă de inflorire. Legea compensației funcționează natural, alternând la nivel de macro și microcosmos păcatul cu pedeapsa, rotind binele și răul, vina și plata, intr-o roată karmică, impingând vehicolul existenței și devenirii pe un drum cu rost. Renașterea, spun unii, n-ar fi existat fără intunecatul Ev Mediu. Războaiele sunt și ele necesare in echilibrul misterios și crud al istoriei pline de farse și drame care se incolăcesc pe spirala sa mai departe, repetând erorile sau provocând altele de intensități și mai mari. La alt nivel, subconștient, individul pe cât se teme de catastrofă, pe atât o invocă. Frica, cea mai puternică fantasmă ieșită din cutia Pandorei, este și cea mai importantă limită umană, coeficientul de aproximare a dispariției, bariera autoimpusă spre eternitate, ori spiridușul care sfredelește incă haosul aducându-ne din când in când in oase mostre ale frigului și intunericului de dincolo, ale infinitului și dezordinii. Frica de dramă ii face pe oameni s-o invoce in speranța că ar putea-o imblânzi. In expresiile ințelepciunii populare, se spune că “e bine să pui răul in față” pentru a preveni sau diminua șocul intâmplărilor nefericite, dar se mai spune și că “de ce ți-e frică nu scapi”, viziune deopotrivă fatalistă și realistă. Concepția că după fiecare perioadă proastă “mai vine și vreme bună” nu poate absolvi teama de imprevizibil și de necunoscut și nici nu poate contrazice legea murphyană conform căreia după orice rău poate să vină unul și mai mare, ori zicala că “o nenorocire nu vine niciodată singură”. Veștile cele mai zguduitoare sunt cele rele. Fericirea este asumată, ne considerăm cumva intitulați să o trăim, iar veștile bune fac parte dintr-un firesc la care aspirăm in ascuns. Marile emoții sunt provocate de tragedii. Ele captează cel mai bine curiozitatea, interesul, apetența pentru scenarii care să explice cauzele, intreținând o stare de tensiune și alertă speculate de diverse instituții ale puterii. Mass-media știe cel mai bine asta și ne manipulează emotivitatea pariind pe sloganul “no news, good news”, adică nu e știre aceea care nu e proastă. Pe vremuri, aducatorului unei vești proaste i se tăia capul. Azi este recompensat cu o audiență mai mare. Canalele de știri din lumea intreagă trăiesc din drame. Dictaturile se bazează pe frică și amenințări și chiar marile puteri ale lumii vestice recurg la instalarea unor stări de teamă și incertitudine prin menținerea de focare de conflict in diverse zone ale lumii or invocând pericolul terorismului internațional. Fantasma dramei este fluturată mereu pentru a supune, iar frica de viitor, de nefericire sau de moarte ii amplifică autoritatea, legitimând forme diverse de dominație, fie ele politice, religioase ori spirituale. De multe ori nefericirea personală atrage dorința unei drame la scară largă. Când sunt loviți de o nenorocire, instinctiv oamenii caută in jur exemple de nenorociri mai mari ca ale lor. Durerea pare să se atenueze prin sentimentul că nu sunt singuri in suferință ori că alții sunt chiar mai nefericiți decât ei. Ideea că drama personală ar duce la nevoia de catastrofă cosmică nu este nouă. In tragediile grecești, odată cu crimele pasionale se cutremurau și pământul, și zeii. Nevoia de catastrofă vine insă și din pierderea iluziilor. Iar azi, mai mult ca oricând, in mințile multora mocnește ideea sfârșitului. Intr-un moment in care dezvoltarea tehnologică a atins performanțe greu de imaginat chiar cu câțiva ani in urmă, in care până și cerul pare să incapă intr-un ecran de computer or intr-un gadget strecurat in ureche, cu cât inaintăm pe spirala cosmică, cu atât iluziile se evaporă, iar Dumnezeu fuge și mai departe. Am ajuns oare niște cuceritori triști? Sunt oare inutile reușitele materiale odată ce tot mai mulți se plâng de singurătate, depresii, anxietăți? Stări apăsătoare de nesiguranță și nefericire trec prin sufletele golite ale soldaților standardizați nevoiți să pedaleze până la capăt in interiorul mecanismelor tot mai performante. Să vină odată sfârșitul și să ne absolve!, iși spun in gând campionii extenuați. Doar că obsesia sfârșitului lumii aproape s-a banalizat după eșecul din 2000, când așteptările de colaps au fost inșelate, iar lumea și-a văzut de drum mai departe. E adevărat că sunt mai multe și mai dese dezastre naturale, crize economice mondiale severe, pericole nucleare in escaladare… Canale de televiziune ca History, Discovery sau Weather dedică tot mai mult spațiu posibilelor catastrofe care ar lovi omenirea și pământul, de la schimbarea polilor magnetici la efectele alinierii planetelor, de la topirea ghețarilor la creșterea intensității solare, de la erupții vulcanice și tsunami la războaie nucleare. Nostradamus este mereu in prim-plan cu catrenele lui fără sens, din care specialiști cu diverse diplome descifrează exclusiv tragedii. Teoriile conspirațiilor proliferează și ele, propovăduind sfârșitul fie prin virusuri scăpate intenționat din laboratoare, fie prin gaura neagră a acceleratorului de particule din Elveția, unde s-ar recrea particula lui Dumnezeu și, odată cu ea, firește, Apocalipsa… Acum e la modă sfârșitul in 2012, prezis nu doar de Nostradamus, ci și de calendarul maiaș, precum și de nenumărați autotintitulați experți in apă, cer, pământ și viitor. Apetența pentru catastrofă e mai vie ca oricând. Dar in secret fiecare speră că va supraviețui sfârșitului și că iși va freca palmele mulțumit de undeva de sus. Mă tem insă că ne așteaptă incă multe deziluzii.

CARMEN FIRAN s-a născut in 1958 la Craiova. Autoare a 15 volume de poezii si proza, piese de teatru si scenarii de film. Din 2002 se stabilește la New York Membră a Societății Poeților Americani și a PEN American Center; coeditor al revistei “Interpoezia” – New York. Opera sa apare in traducere in reviste, antologii sau in volum in SUA, Franța, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia. In SUA publica zece volume de poezie si proza; cel mai recent fiind “Words and Flesh” (Talisman Publishers, 2009).