Explicarea glumelor

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul al cărui prim episod apare în numărul de față.
Serialul este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.

*

– Am fost aseară într-o vizită și l-am cunoscut pe A. Toată lumea îmi vorbise despre el ca despre un om cu umor. Ei bine, m-a dezamăgit. N-are umor. De câte ori spune o anecdotă, simte nevoia s-o explice.
– Și ce vezi rău în asta?
– Chiar nu-ți dai seama? Explicând o glumă, o stricăm. Îi distrugem farmecul.
– Sau i-l accentuăm…
– În nici un caz. Poți verifica și singur: fă o ironie într-un grup de prieteni, explic-o și observă dacă se găsește cineva care să te aprobe.
– Știu că reacția curentă este una de dezaprobare. Dar aceasta numai din cauză că oamenii, aproape toți, suferă de vanitate. Dacă n-ar fi vanitoși, n-ar reacționa așa.
– Nu văd legătura.
– Ar trebui să nu-ți explic, ca să nu distrug farmecul a ceea ce ți-am spus… Dar nu e în stilul meu… De fapt, ce anume ne place când cineva ne vorbește cu subînțelesuri? Ne flatează, fără îndoială, încrederea pe care ne-o arată vorbitorul. Faptul că se rezumă să schițeze o idee, să o sugereze constituie cea mai bună dovadă că ne consideră destul de inteligenți ca să completăm singuri mesajul. Ne simțim astfel admiși – ca parteneri cu drepturi egale – într-o complicitate electivă, într-un fel de confrerie a înțelegătorilor (eterna nostalgie a elitei). Dacă, dimpotrivă, se grăbește să explice sensul ascuns, avem sentimentul unei frustrări sau chiar ne simțim ofensați: de ce ni s-a retras încrederea?
– Nu ți se pare că ai mers prea departe cu demonstrația (din politețe nu spun “cu sofismele”)? Dacă ar fi așa cum spui, ar însemna că o mare parte din literatură – literatura aluzivă – își datorează succesul doar dorinței noastre secrete de a fi considerați inteligenți.
– Așa și este. Iar sensibilitatea publicului față de acest gen de literatură crește în momentul în care scriitorul se mai și referă la teme de mare interes: sexualitatea și puterea. În secolul nouăsprezece obsesiile principale erau dragostea și averea. Ele s-au metamorfozat între timp, s-au radicalizat, dar în esența lor au rămas aceleași. Le regăsim în operele scriitorilor de pe întreaga planetă.
– Iată o dovadă că sunt viabile. De ce le-am desconsidera? De ce am crede că forța lor de a capta atenția a milioane de oameni trebuie privită cu suspiciune?
– Fără îndoială că sunt teme de maximă importanță, atâta timp cât rezumă existența însăși și găsesc rezonanță în atâtea conștiințe. Dar aceasta nu justifică exploatarea lor cu mijloace ieftine, neliterare. Un șahist are dreptul să recurgă la orice metodă pentru a câștiga o partidă, însă numai în limitele regulilor jocului. El nu are, de exemplu, dreptul să-i distragă adversarului atenția cu petarde și artificii. În mod similar, scriitorul poate recurge la procedee oricât de inventive în scopul de-a obține succes de public, dar aceasta numai cu condiția ca procedeele acelea să rămână literare. El încalcă, de pildă, convenția dacă pune bancnote între paginile cărților sale pentru a le face mai atractive.

ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com