Fabulosul salt în timp de pe Podul Ișlicarilor

Ulița ce permitea – până la construirea Curții Noi – accesul la vechiul Palat Domnesc dinspre Drumul Târgoviștei s-a numit o vreme Podul Ișlicarilor. Unii înclină să creadă că acest nume s-ar fi datorat negoțului cu ișlice, un fel de potcap viu colorat adus pe aceste meleaguri în epoca fanariotă, breasla ișlicarilor fiind înființată împreună cu breasla șalvaragiilor în anul 1783, de Mihail Suțu.

Alții sunt de părere că numele cel vechi semnifica rangul uliței și că s-ar traduce astăzi prin “strada boierilor” sau “strada principală”. Adevărul se află, de obicei, la mijloc. De ce n-ar fi putut exista pe strada principala și prăvălii de ișlice? Dimitrie Pappasoglu vorbea, cred că în ziarul “Românul”, de o corporație a ișlicarilor. Descriind aceste ciudate pălării, interzise “mahalagiilor proști”, scria, făcând apel la amintirile din copilărie, că “erau în mărime după cum cerea rangul și dacă nu ar fost croite din material ușor, i-ar fi doborât la pământ pe cinstiții boieri cu povara lor. Asemenea când urca în rădvan, boierul se căznea amarnic, căci ișlicul era înalt și gros cât un copilandru buhăit”. Ne putem imagina chinurile purtătorilor de ișlice. Din fericire, distanțele parcurse erau scurte, de cel mult cinci ori lungimea străzii Ișlicarilor, care, precum se poate constata și astăzi, abia atinge trei sute de metri.
Podul Ișlicarilor începea din dreptul casei banului Ienăchiță Văcărescu, din care cauză s-a numit o vreme “Podul de la Domnița Văcărească”, în amintirea văduvei marelui ban, fiica lui Ion Gheorghe Caragea.
Înainte de 1692, pe aceste locuri și până în dreptul mânăstirii Sf. Ioan cel Mare, se întindea grădina Măgureanului, proprietatea Cantacuzinilor. Învecinându-se cu proprietățile cumnatului lor, contele Constantin Bălăceanu, confiscate de Constantin Brâncoveanu, grădina a fost desființată pentru tăierea legăturii dintre palatul de pe malul Dâmboviței (confiscat și el) și drumurile către Târgoviște și Mogoșoaia, la capătul acesteia voievodul înălțând Hanul Constantin Vodă.
În partea estică a grădinii au existat până în 1881 Biserica și Școala Măgureanu. Biserica, realizată, inițial din lemn de Șerban Cantacuzino, a fost zidită de marele vornic Pârvu Cantacuzino în anul 1761. Lângă biserică erau niște “case mari”, ce cuprindeau o sală spațioasă, patru odăi, două cămări, două tinzi și două foișoare, precum și un șir de chilii în apropierea Damboviței. În aceste “case mari, cu beciuri și cu deosebite odăi la poartă, un loc de ajuns pentru dascăli și elevi”, a fost mutată în anul 1803, după cutremur, școala de la Domnița Bălașa, noul locaș numindu-se “Academia Grecească”. Acolo au învățat Eufrosin Poteca, Barbu Știrbey, Petrache Poenaru, Nicolae Golescu și multe alte personalități ale culturii și vieții politice românești.
Tot în “casele cele mari de la Măgureanu” a funcționat din 1851 – vreme de patru decenii – Liceul Sf. Sava. Peste drum de Măgureanu și în fața Bisericii Sf. Dumitru se aflau casele căminarului Drugănescu. “De aici – precizează I.C. Filitti – a pornit în ziua de Paști, 23 martie 1847, năprasnicul incendiu al Bucureștilor, din cauza unui foc de pistol tras de fiul Zincăi Drugănescu, tânărul de 11 ani Constantin Filipescu, care a aprins casele”.
Într-o fotografie din I855, locul caselor Drugănescu este indicat de un butoi, în amintirea butoiului cu păcură ce produsese sinistrul… Vecine erau casele Bisericii Sf. Dumitru, unde a funcționat între 1864-1897 Sf. Sinod și unde a fost judecat – abuziv – mitropolitul Ghenadie Petrescu.
Cât privește istoria bisericii de care am amintit, ea coboară până în anul 1655, când, într-un proces dintre episcopia Buzăului, căreia îi servea acest lăcaș de metoh, și marele boier Radu Dudescu, aici a-a făcut jurământul pentru stabilirea adevărului. De atunci Bisericii Sf. Dumitru i se spune și “biserica de jurământ”. Casa din spatele ei, reconstruită în iunie 1850, a aparținut până la 19 aprilie 1827 banului Constantin Bălăceanu. Lângă ea, pe locul unde se află Studioul Cassandra al Academiei de Teatru, a fost cândva casa doctorului Darvari. Vis-a-vis a locuit doctorul Silvestru Filitti, fratele episcopului Constantin Filitti al Buzăului. Distruse de marele incendiu, în locul caselor doctorului Fllitti, căpitanul Budișteanu a construit hanul ce i-a purtat numele, transformat ulterior în Hotelul Budișteanu.
Printr-o minune, majoritatea imobilelor construite pe această stradă înainte și după 1847 există și în prezent. Șirul pitoresc de case care sfârșește în dreptul fostului Hotel Regina – rebotezat Central, iar sub comuniști Rahova – i-au adăpostit în preajma anului 1900 pe negustorii de mărunțișuri ai Capitalei, multe prăvălii fiind împărțite în raioane minuscule, cu proprietari care se concurau pe viață și pe moarte. Nu mai spunem că, sfidând înghesuiala, se mai găseau în aceste prăvălii mici ateliere de stopat haine, de confecționat bijuterii, de reparat pendule și ceasuri de buzunar. Această porțiune cu un vad comercial atât de intens s-a numit până în primii ani de domnie ai Iui Carol I “Ulița Franțuzească”, datorită faptului că pe ea se afla – undeva între Hotelul Budișteanu și Hotelul Central – Consulatul Franței.
Podul Ișlicarilor continua de la Poarta de sus a Curții Domnești până la intersecția cu Podul Beilicului din Piața Sf. Anton, această porțiune numindu-se în unele documente “Podul prin Curtea Veche” și, mai târziu, pe vremea lui Cuza, “Ulița Curtea Veche”. După scoaterea la mezat a Curții Vechi de către Vodă Hangerli, aici au apărut, unul după altul, câteva dintre cele mai cunoscute hanuri ale Bucureștilor, precum Hanul Roșu, ce aparținea familiei Golescu, Hanul Verde, Hanul Mustacoff și Hanul Manuc. Tot aici, față-n față cu fosta Baie Sf. Pantelimon, a existat la finele secolului XVIII Cafeneaua lui Altântop, spaima stăpânirii, un pitac domnesc poruncind cu strășnicie patronulul să interzică “taclalele despre domnie sau stăpânirea turcească”.
La capătul “de jos” al acestei străzi a biruit timpul cea mai veche biserică a orașului, având hramul Bunavestire. Până la strămutarea Curții Domnești, a fost biserică domnească. În epoca regulamentară a fost frecventată de demnitarii și ofițerii ruși, poate nu întâmplător dacă luăm în considerare vechimea și rostul ei de biserică domnească. Prin 1867, strada a primit numele Domnitorului Carol, iar din 1881 a cuprins Podul Beilicului până la Caravanserai, în dreptul căruia s-a construit, din piatră, podul Șerban Vodă. A rezistat pe această întindere și sub numele de strada 30 Decembrie până la tăierea prelungirii fostului Bulevard 1848 în anii 1966-1973. După “revoluție”, i s-a schimbat iarăși numele – în strada Iuliu Maniu – și din nou – până când? – în strada Franceză.

In imagini: 1. Biserica Domnească; 2. Colț din strada Carol, pe locul Halei de păsări; 3. Spre Piața de Flori – 1928; 4. Schitul Măgureanu; 5. Bazarul Kirsch; 6. Fanarioți la plimbare; 7. Strada Carol; 8. Magazinul lui Leopold Pațac

EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licențiat în istorie la Universitatea București, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele “Formula AS”, “Lumea Magazin”, “Magazin Istoric” și la “Ziarul de Duminică”. A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București și Imnurile naționale la români. Este și coautor al volumelor Scurtă istorie a regalității în România, Nicolae Ionescu. Bucureștii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspirația securității, Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).