FILOSOFIE/ "Timpul sacru” la Mircea Eliade

Eliade recunoaste dificultatea unei abordari a timpului sacru, avand in vedere diferenta insurmontabila dintre conceptualizarea timpului in societatile primitive si in societatile occidentale categoric desacralizate. Daca, pentru omul modern, occidental, timpul se prezinta omogen, “unitar”, pentru omul societatilor traditonale, el este eterogen, este portionat, exista “timp sacrusi timp profan”, “timp comprimat si timp diluat”, “timp fast si timp nefast” etc. Diferenta majora se poate inscrie in binomul problematic “timp sacru – durata profana”. Pentru un exponent al unei societati primitive, transformarea duratei profane in timp sacru este mai usor de indeplinit avand in vedere “deschiderea” pe care un primitiv o are, comparativ cu un modern. Deschiderea aceasta se refera la timpul religios. Timpul religios este deosebit calitativ de timpul duratei obisnuite, astfel incat perticipantii la ritual sa poata primi cofirmarea unei contemporaneitati cu “inceputurile”. Eliade chestioneaza datele din perspectiva a ceea ce marcheaza specificitatea timpului sacru fata de timpul profan. Distinctia remarcata de Eliade in cadrul morfologiei timpului sacru supune atentiei deosebirea dintre timpul reversibil prezent in sanctificarea existentei umane si caracterul de ireversibilitate prezent in conceptia moderna despre timp, care este de altfel si definitorie pentru durata profana. Timpul sacru se supune catorva realitati structurale. Mai intai, timpul sacru isi dezvaluie relevanta in cadrul unui ritual, apoi, timp sacru (sau hierofanic) poate fi si timpul mitic, timpul originar (acel in illo tempore) in care toate au fost fondate si fundamentate. Insa timp sacru poate fi numit si ritmul cosmic, dupa care universul vizibil, fizic, se instituie. Asta pentru ca exista o legatura cosmico-temporala de ordin religios. Aceasta legatura se regaseste in omologarea rituala dintre “lume” si timp. Cosmosul este vazut ca un organism viu, care se naste, creste si moare periodic. “Lumea se reinnoieste in fiecare an, isi regaseste cu ocazia fiecarui inceput de an sfintenia originara”. Ritmurile cosmice dezvaluie substratul de sacralitate al Cosmosului, timpul mitic este reiterat prin repetare, actiune de innoire, regenerare, restaurare. Timpul ritualic, prin natura lui, suspenda ciclicitatea duratei profane (profanatoare). Periodicitatea, repetitia si prezentul etern formeaza cheia descifrarii raportului dintre neomogenitatea timpului sacru in raport cu durata profana. Periodicitatea introduce in prezent timpul mitic, care este astfel re-prezentat. Repetitia este caracteristica principala a timpului ritualic. Prezentul etern face posibila eliminarea prin suspendare a timpului istoric prin faptul ca este “locul” viziunii beatifice a inceputurilor. Timpul originilor este, cu alte cuvinte, timpul cosmogoniei, cand toate au fost aduse la existenta. Acest timp cosmogonic slujeste drept model tuturor timpurilor sacre. Timpul sacru nu este altceva decat eternitatea. El este mereu recuperabil si mereu actual prin caracterul lui repetitiv. Ritualurile si sarbatorile care reclama un timp anumit pentru savarsire sunt parte a dorintei de prezent etern. Relativ la aceasta dorinta a lui Homo religiosus, mentalitatea primitiva face ca reductia timpului profan la o istoricitatate, lipsita de importanta unor evenimente majore, sa fie deosebit de pregnanta. Omul traditional identifica memoria intamplarilor desprinse de arhetipul lor cu uitarea timpurilor originare, in care manifestarea arhetipurilor se petrecea necamuflata. Adevarata istorie este de fapt o mito-istorie, afirma Mircea Eliade, referindu-se in continuare la morfologia timpului sacru. Aceasta mito-istorie nu inregistreaza decat repetitia gesturilor arhetipale. Nostalgia timpului transistoric, trait fie ca regenerare periodica a timpului originar, fie ca ekpyrosis, ca timp total regenerat, este paralela nostalgiei dupa un spatiu sacru, intr-un fel transgeografic. Mircea Eliade nu doreste sa combata sau sa critice diversele filosofii despre timp, considerand ca rolul hotarator in identificarea problematicii timpului este “tipul de comportament existential” pe care fiinta umana il are fata cu timpul. In esenta, comportamentul fata de timp este cel care face diferenta intre un om religios si unul nereligios. Primul refuza ceea ce se numeste astazi “prezent istoric”, avand dezideratul unui timp al inceputurilor fara de sfarsit, doreste, altfel spus, vesnicia. “A ne afla in durata fara a-I mai suporta povara” este dorinta umana fundamentala, simetrica faptului de a ne reintegra intr-un spatiu arhetipal (paradisul, lumea stramosilor, ospatul zeilor, etc.). Daca aceasta “nostalgie a eternitatii” nu devalorizeaza total timpul istoric, are totusi tendinta de a-l transforma.

Mario Barangea. Nascut in Bucuresti. Licenta in filosofie – 2007 si Master in filosofie – 2008, la Universitatea din Bucuresti. Actualmente este doctorand in filosofie in cadrul aceleiasi universitati. Absolvent al cursurilor de diplomatie europeana ale Scolii Diplomatice din Madrid.