FOILETON/ Asasinul lui Kierkegaard (II). Secretul rugbistului sinucigaș

3. Profesorul Sevastos trăise, singur cuc, intr-o casă veche, cu două nivele, in cel mai sudic cartier al Bucureștiului. Nimeni nu-și amintea să fi incercat să se apropie măcar de vreo femeie. Ciudățenii de savant, se insurase cu matematica, hălăduia in realitatea conceptelor sale, in lumea academică a conferințelor, simpozioanelor și dezbaterilor, nu recunoscuse decât atotputernicia rațiunii, a inteligenței și, poate, a unui Dumnezeu al sfintelor teoreme, cum fusese in vechime Pitagora. Așa stând lucrurile, ar fi fost nefiresc pentru simțul comun dacă el s-ar fi manifestat altfel decât ca un om mereu distrat, cu capul in nori. Prejudecată? Poate, dar una dintre cele care, așa cum ziceam, nu-i greu de recuperat in imperiul judecății. Dar cine s-o facă și de ce? Intrebarea e, in orice ipostază, acută. Nu trebuie să uităm nici o clipă că omul distrat a fost ucis, așa incât motivele acutizării ei sunt cât se poate de intemeiate. Dar nu ne putem opri aici. Să mergem mai departe, incercând să stabilim, măcar cu aproximație, dacă firea sa avusese vreo legătură cu oribila crimă. Iar eu nu urmăresc efecte ieftine in demersul meu, așa că v-o spun incă de pe acum: da, avusese. Dacă ciudățeniile profesorului n-ar fi fost evidente și necesare in psihismul colectiv, e de presupus că prietenia sa, oricât de discretă, cu fostul rugbist Elefterie Larisa ar fi trezit suspiciuni. Cam la vreo patruzeci și cinci de ani, acesta fusese student la matematici dar, căzut devreme in patima beției, perora prin cârciumi despre puterea magică a cifrelor. Nimeni nu ințelegea nimic, dar asta nu trebuie să ne mire. De câte ori nu ascultăm cântece ale căror cuvinte ne sunt străine dar ne lăsăm seduși de melodie… După cum se vede, omul nostru găsise un mod inteligent de a cerși băutură, mai intâi folosindu-se de ignoranța fudulă a celorlalți, apoi de sentimentul lor că, iată, sunt superiori moral unui om invățat. Erau incântați să constate că prea multa știință de carte duce la rătăcirea minții, la scrânteală. Dacă, la inceput, Elefterie făcea totul cu cinism și cu un pic de amuzament, cu timpul se afundă tot mai jos, insensibil la umilințe. Profesorul il primea la locuința sa misterioasă din strada Dâmbului deși nu-i fusese student. Venea și pleca treaz. Dar, rar de tot, când rămânea și peste noapte, Elefterie năvălea dimineața devreme in cârciuma La Geamuri Multe, de pe Olteniței, un acvariu cu detracați și declasați, injurându-l de mama focului pe profesor: “Dumnezeii lui de impuțit, nu se mai satură. Iar trebuie să stau iar o zi intreagă la baia comunală”. Ha, ha, gâlceava ințelepților țicniți! Cine să fie atent la nuanțe? Cea care conta și legitima in speluncă era injurătura. Dacă la asta adăugăm și alura lui Elefterie, accesele lui de generozitate, care insemnau “un rând la toată lumea” sau “incă un rând la toată lumea, chiar și urâtului de lângă televizor”, avem toate motivele să le dăm dreptate celor care-l proclamaseră prințul speluncii. Elefterie incă iși reamintea uneori care-i granița dintre umilință și autoritate sau, pur și simplu, se folosea de ele instinctiv. Dar urâtul de lângă televizor, deși nu părea interesat mai de mimic, inregistra in minte totul. Și bineințeles nu doar in minte, pentru că era polițist sub acoperire. 4. Ucigașul plătit nu-i, cu siguranță, decât extrem de rar, cel din filmele americane, nici măcar in America. Ca să vă convingeți, nu-i nevoie de investigații speciale. Urmăriți, cu interesul sugerat de mine, faptul divers din ziare și mai ales din știrile tv care ne infățișează cu nedisimulată voluptate fațete dintre cele mai neașteptate ale mizeriei umane. Veți afla acolo la ce cotă scăzută este evaluată viața omului de semeni pe care-i credem umili și cu frica lui Dumnezeu. Cel care, spontan sau deliberat, ucide pentru a-și satisface o nevoie perversă sau una de pură existență cotidiană nu va cere prea mult nici când va fi recompensat pentru asta. In jargon american, el face un business. Ei bine, la noi, in Europa, afacerile de felul acesta sunt puțin altfel. Noi suntem creștini aproape in totalitate, asta insemnând că amestecul ciudat de ipocrizie și frica de instanța supremă, Dumnezeu, poate forma un baraj moral in calea bestialității, deși sunt sigur că acesta e mult mai fisurat decât ne inchipuim. Atât de fisurat, incât mulți ucid chiar in numele Domnului, pentru Domnul. Amin! Biserica incearcă să ne convingă, reușind, de cele mai multe ori, că orice ucigaș e guvernat de Necuratul. Punctul de vedere al poliției e insă altul. După câte vede zilnic un polițist cu oarecare experiență, de la omoruri, e ușor să-și formeze convingerea că lumea, in intregul ei, e in mrejele Necuratului. Desigur, nu chiar toți polițiștii ajung la acest radicalism. Urâtul de lângă televizor, de pildă, polițaiul sub acoperire care, din când in când, intra in spelunca La Geamuri Multe, deși stătuse doar de câteva ori la masă cu fostul rugbist Elefterie, putea să jure că acesta n-ar fi in stare să omoare nici măcar un gândac de bucătărie. Violența lui avea alte canale de evacuare. Păcatele sale puteau fi desigur foarte mari, iar căința pe potrivă. Diapazonul trăirilor rugbistului era inalt, amplu. De aceea, il urmărea doar ca pe o posibilă pistă, dar și pentru că polițaii aveau convingerea că niciodată nu poți fi sigur de unde sare iepurele. Ca atare, fu interesat nu doar de furia rugbistului, carte de vizită mult respectată in speluncă, exprimată adesea prin injurăturile pe care i le adresa in lipsă profesorului Sevastos, ci și de fiecare cuvințel in parte. “Nu se mai satură”, scrâșnise odată Elefterie. De ce nu se mai satură: de bani, de glorie, de puterea pe care o avea asupra unora din anturajul său sau de anumite plăceri? Gurmand insă nu era, iar plăceri estetice găsea mai degrabă in matematici decât in artă. Nu era nici colecționar dintre cei care să-și vândă sufletul Diavolului pentru vreun obiect netrebnic. Avea o bibliotecă excelentă pe care o alimenta cu ultimele noutăți in anumite secțiuni ale matematicii. In rest, casa lui era un veritabil depozit de mobile și lucruri netrebuincioase. Un savant distrat, nu? Rămâneau plăcerile trupului. Era insă de notorietate că nu bea aproape deloc și nici drogurile nu-l interesau. Dar sexul? Ciudat de tot e că apropiații săi n-au fost deloc curioși să știe care-i erau preferințele. Celibatar convins, e posibil să se fi incurcat cu vreo femeie, dar nimeni nu știa măcar cam din ce tagmă provenea Dulcineea sa: o doamnă din lumea bună, o studentă exaltată sau vreo prostituată oarecare. Când venise odată vorba despre asta, intr-o discuție a Urâtului cu Elefterie, rugbistul râse cu amărăciune. Dar Urâtul nu grăbi lucrurile. Ar fi putut rata o informație dintre cele mai interesante. Insă ceva mai târziu, venind iarăși vorba de asta, Elefterie izbucni in plâns. Urâtul il privi condescendent. Câți bețivi nu plângeau aproape din nimic, doar pentru că, având afectul dilatat, simțeau nevoia unei detensionări. Bâigui câteva vorbe aiurea, “Lasă, nu merită, vino-ți in fire, nu te da in spectacol”, apoi se lăsă in voia gândurilor: “Ei, profesore, profesore, ai metehne pe care eu ar fi trebuit să ți le cunosc mai demult. L-ai obligat pe rugbist să se prostitueze. De ăștia-mi ești, din stirpea sublimă a lui Pitagora și Socrate. He, he, he… Oare și cel care-i fusese model lui Praxiteles pentru Apolo Sauroctonul plângea prin cârciumi după pierderea castității? E puțin probabil, pentru că, inainte de asta, prin atelierul divinului sculptor se fâțâise și cea care, in piatră, a devenit Afrodita din Chidos”. Și hohoti indelung. Elefterie iși șterse lacrimile, ca o bocitoare ce-și terminase treaba, și-l fixă amenințător. Dar Urâtul nu se intimidă deloc. – I-ai tras-o, nenorocitului, nu-i așa? Ți-a fost amant – rânji el. – Amant zici? Du-te-n mă-ta, ce-ți pasă ție? Dar Urâtul continuă in același registru: – Lasă, bă, că-și merită soarta. Trage-i-o tare, să se invețe minte. Ca orice bețiv, rugbistul trecu fără dificultăți de la tristețe și mânie la veselie tembelă: – Ai dreptate, chiar așa, să se invețe minte, o să am eu grijă de asta, fii pe pace. Urâtul nu era urât deloc, deși așa voia să pară: părul lățos, nepieptănat, tăiat cu foarfeca, barba roșcată, in smocuri, o șapcă jerpelită, din piele de căprioară, tot timpul trasă pe ochii albaștri spălăciți, bocanci butucănoși și mers de pierde-vară. Totuși, in general era relativ curat, nu puțea in jurul lui. Vorbea rar și incerca să fie, asemenea celor mai mulți de pe-acolo, mânios tot timpul. Dispărea perioade mai lungi sau mai scurte fără nici o explicație sau, când cineva voia să știe cu tot dinadinsul pe unde a hălăduit, ii destăinuia, cu falsă conspirativitate, că hoinărise prin munți. Odată insă unul poreclit Grănicerul povesti că-l văzuse la Constanța, spilcuit, coborând dintr-o mașină luxoasă. Urâtul nu consideră că-i dator să dea vreo explicație, dar, după două zile, trânti pe masă o fotografie din care scruta marea alături de fratele său geamăn, spilcuitul de la Constanța. Rezolvase, printr-un simplu trucaj fotografic o chestiune destul de delicată. Elefterie incepuse să se atașeze de Urât, ba chiar să afle câte ceva din trecutul acestuia. Cică fusese geolog, căzuse in cap in timpul unor prospecțiuni prin Munții Rodnei, trăia dintr-o pensie cât se poate de modestă și scria un roman istoric despre Petru Cercel, poet și teribil aventurier, domnitor valah prieten cu regele Henric al III-lea al Franței. In fiecare zi se jura in gura mare că nu mai calcă prin spelunca de pe Olteniței, dar nici n-apuca să-și termine gândul, că iar se trezea inăuntru. Se incadra perfect cu această ficțiune in tipologia pegrei de care incepuse să se atașeze. Se ruga Celui de Sus să nu fie nevoit să-l salte pe vreunul dintre eșuații aceștia. Dar se pare că ruga nu-i fu luată in seamă. Intr-o bună zi, speriat, rugbistul ii mărturisi, neștiind, de bună seamă, de unde i se trage, că fusese săltat in fața casei de duba poliției și dus la secție. Ii dădură drumul după ce-l iscodiră timp de câteva ceasuri in legătură cu profesorul Sevastos. S-a ținut tare, a negat toate acuzațiile și insinuările lor. “Ar fi păcat să faci pușcărie pentru altul, dacă nu cumva ești atât de prost incât să tăinuiești crima. Te avertizez că n-ai nici o șansă” – i-a spus calm, la sfârșit, anchetatorul. – Ce crezi, am procedat bine? Intrebarea il năuci pe Urât, accentuându-i sentimentul vinovăției, confirmându-i ceea ce bănuia demult, anume că nu și-a ales tocmai meseria potrivită. – Eu știu dacă ai procedat bine sau nu? – ii răspunse crispat. Dar, dacă te-au dibuit, e mai bine să spui adevărul. Tot află ei, până la urmă, și-atunci poate fi mai rău, mult mai rău. – De la cine să afle? – lungi vorbele rugbistul. – De la cine nici nu te-aștepți. Nu te-ai gândit că impuțiciunea asta colcăie de turnători? Elefterie stătu puțin pe gânduri: – Cred că mâine, ba nu, săptămâna viitoare, am să le spun adevărul. – Care adevăr? – plusă Urâtul, cu ceva ce semăna a nerăbdare. – Am să spun că i-am tras-o profesorului și basta, fie ce-o fi. – N-o să fie mulțumiți. Ii interesează mai ales moartea profesorului, nu cine i-o trăgea, decât dacă intre una și alta e o legătură reală, directă. Gândește-te bine, incă o dată iți spun, dacă l-ai omorât tu, cel mai bine e să pară omor din culpă. La un moment dat, ai șansa să fii iar liber. E drept, cam la bătrânețe… Urâtul incasă pumnul in plină figură: – Ticălosule, nemernicule – mugi rugbistul – ai vrea să mă vezi inchis. Mai bine imi pun unghia-n gât, ca pițigoiul. Urâtul zăcu mai mult timp pe pardoseala murdară, nu pentru că n-ar fi putut să se ridice, lovitura ii clătinase doar vreo doi dinți, dar nu știa ce să facă după ce va fi din nou in picioare. Insă nici nu putea aștepta in felul ăsta rezolvarea incidentului. Se ridică gemând ușor, il privi in ochi pe Elefterie, apoi ieși. N-a mai revenit niciodată in spelunca de pe Olteniței. Avea teribile mustrări de conștiință mult amplificate de moartea rugbistului. Chiar a doua zi după incident, acesta se spânzurase in clădirea părăginită a Bibliotecii Municipale. Probabil că Elefterie voise să fie o moarte rituală: era imbrăcat cu cele mai bune haine ale sale, iar alături aurolacii găsiră o biblie deschisă la psalmi și un rest de lumânare pe care probabil o aprinsese chiar el inainte de a-și pune ștreangul de gât. Tâmpită moarte sau, de ce nu?, sublimă. De unde știu toate astea? Chiar de la Urât, căpitanul Neculai Gherman. In preziua lansării cărții sale despre Petru Cercel iși dăduse demisia din poliție, măcinat de o pasiune mai veche, ocultismul. Era decis să schimbe bomba La Geamuri Multe cu biblioteca Academiei Române. Fiul unui fost coleg al lui Dumitru Dalbu, fugit din țară prin anii 80, pentru a-și găsi apoi sfârșitul pe o banchiză, in Alaska, Neculai Gherman fusese nevoit să intre in poliție pentru a nu nimeri tot acolo, dar in calitate de anchetat. Geologia, meserie pe care fiul și-o atribuia ca polițist sub acoperire, fusese, pentru tatăl său, o vocație. Probabil că știa prea multe despre uriașele zăcăminte de gaze din Transilvania de a trebuit să dispară in infernul de gheață al Alaskăi. Neculai Gherman urmase, timp de trei ani, psihologia, la care renunță cu acordul lui Dumitru Dalbu. “Și mie imi vine să renunț – ii spusese acesta – dar se pare că e prea târziu”. Maestrul său fusese Vasile Lovinescu. Dar, neobedient din fire, ii fu ușor să observe că acesta, mai ales in Insemnări inițiatice, uzurpa dimensiunea demiurgică a Ziditorului atribuind-o mai mult lui Satan, eroare sau blasfemie preluată și de filosofiile vitaliste, mai ales de existențialism. Gherman publicase la Paris câteva fragmente din ceea ce trebuia să fie o carte esențialmente polemică: Ingerul de lumină in clar-obscur. Ingerul era, bineințeles, Satan, iar clarobscurul falsul efort de inițiere al celor fără har. N-avea insă simțul totalității și probabil știa asta. Altfel nu se explică de ce a renunțat atât de repede la o confruntare ce se anunța alertă și deosebit de interesantă. Dau astfel de amănunte pentru a pregăti cumva intrarea in scenă, intr-un rol mai consistent, a Urâtului, pe care cititorul il știe doar de la spelunca La Geamuri Multe. Dar totuși să nu ne grăbim. Până atunci mai avem multe de deslușit, ca să ințelegem cum se cuvine implicarea sa in demersul aparent de neințeles al lui Dumitru Dalbu. Va urma

Grigore Traian Pop s-a născut la 4 noiembrie 1939. A urmat cursurile Facultății de Istorie-Filosofie din Cluj. A lucrat ca profesor, ziarist, editor. Bibliografie selectivă: “Revista de filosofie și sociologie – Publicistica filosofică românească”, (Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, 1983), “Titu Maiorescu: Prelegeri de filosofie” (Editura Scrisul Românesc, 1985), “Mircea Eliade și Nobelul interzis” (Editura Eurasia, 1998), “Mișcarea legionară” (Editura Ion Cristoiu, 1999), romanele: “Șarpele care-și inghite coada” (Editura Ager, 2004), “Pocher și Ringenspiels” (Editura Semne, 2006), “Eu, Toma evreul” (Editura Semne, 2008).