FOILETON/ Bufonul din Transilvania (V). Imbecilizare generală

Este zi. Sub pleoapele închise ale lui Michael se văd ușoare mișcări ale globilor săi oculari. Touchstone șade relaxat pe un fotoliu lângă patul lui și vorbește calm, zâmbind cu înțelepciune…
– Visul este calea spre o viață mai frumoasă. Fuga dintr-o realitate mizerabilă într-o iluzie încântătoare.
Michael își deschide ochii, dar rămâne nemișcat, ascultând.
– Hai să trăim într-o țară de vis, dacă realitatea este atât de ticăloasă și lipsită de speranțe. Hai să trăim cu imagini mai luminoase, să îndulcim realitatea sumbră…
Michael se ridică în șezut. Îl privește contrariat pe Touchstone.
– Oh, scuză-mă. N-am vrut să te trezesc.
Touchstone se ridică și se îndreaptă spre ușă. Iese. Michael se uită în jur, mahmur. Descoperă pe perete pictura bufonului, căruia ochii îi sunt acum mai bine accentuați. Au prins mai bine formă și personajele din spate, care parcă vor să-l prindă, dar pictura rămâne în continuare tot vag conturată. Michael coboară din pat cu gesturi nesigure. Se duce la baie și se spală pe față. Iese din cameră și se îndreaptă spre scări cu pași precauți. Coboară treaptă cu treaptă. Liniște mormântală înspăimântătoare.
– Hei!
Niciun răspuns. Mai coboară câteva trepte și mai face o încercare.
– E cineva aici?
O tăcere la fel de apăsătoare. Michael ajunge la intrarea salonului și se oprește câteva clipe. Prin ușa larg deschisă vede portretul lui Touchstone care acum este zâmbitor. Intră în salon, uitându-se încruntat la tablou și vorbindu-i.
– Salut. Ai de gând să mai stai mult cu grimasa aia pe față?
De pe canapea se aude o tuse provocatoare. Michael, surprins, îl vede pe Touchstone care stă picior peste picior. Privește iar spre tablou.
– Nu e o grimasă. Este zâmbetul meu. Așa am fost imortalizat.
– Unde-s ceilalți?
– Ceilalți?! Mi-e teamă că acum trebuie să ți-i prezint pe ceilalți… ceilalți.
Michael îl privește nedumerit. Touchstone este calm, dar are și un aer ușor ștrengăresc.
– Ăilalți, de fapt, sunt plecați la vânătoare. Dar trebuie să apară din clipă-n clipă.
Touchstone își toarnă un pahar de vin și ridică privirea spre el.
– Vrei si tu?
Michael îl privește urât. Touchstone ridică din umeri și bea.
– Bun. Chiar foarte bun!
Michael îl fixează cu privirea.
– Cred că ai o mare legătură cu tot ce mi s-a întâmplat.
– Eu? He, he. Nu eu te-am adus aici.
– Asta așa e, dar…
– Și-apoi vorbești de parcă s-ar fi terminat totul, când, de fapt, de-abia acum începe.
Se aud afară pași și voci. Michael se uită speriat spre fereastră și vrea să pornească într-acolo.
– Stai lângă mine, mai avem doar câteva minute.
Michael ezită, însă apoi se apropie resemnat și se așază langă Touchstone.
– Te ascult.
– Sunteți înzăpeziți…
– Suntem!
– Sunteți! Touchstone îl privește sever, accentuând. Și liniile telefonice sunt întrerupte. A nins foarte mult în ultimele ore. Și vânătorii ăștia, arată spre afară, de unde vin zgomotele, sunt foarte periculoși. Să ai mare grijă. Nici nu-ți mai pot spune să fugi. Aseară ai fi putut.
Michael se ridică tensionat. Touchstone îi face semn să se așeze.
– Cea mai apropiată așezare locuită de oameni este la vreo 15 mile.
– Dar unde sunt tipii ăia de aseară?
– Ăia? Păi un’ să fie? Sunt tot acolo. Dar tu nu mai ești acolo.
– Dar unde? Văd că sunt în același loc, în aceeași cabană.
– Asta așa e, dar… dar acum este alt timp.
Michael a înmărmurit. Touchstone rămâne cu privirea ațintită undeva spre tavan. Michael i-o urmărește și descoperă un înscris cu beteală pe o grindă – “La Multi Ani – 2005”. Michael scoate un strigăt de surprindere. Touchstone își ia un aer moralist.
– Te-am atenționat că vinul este din anul 2004.
Se aude ușa de la intrare deschizându-se și câteva tropăituri pe loc.
Michael privește într-acolo, dar persoana care probabil își scutură zăpada de pe bocanci nu apare încă în cadrul ușii.
– Și ce vrei să spui?
– Șșș, mai încet! Că suntem în anul 2004, firește. Înaintea Anului Nou 2005.
– Ești nebun? Glumești?
– Nu!
– Ce nu?
– Nici, nici. Suntem aici, exact la sfârșitul lui 2004.
Michael rămâne câteva clipe fără nicio replică. Disperarea îl face să nu mai vorbească în șoaptă.
– Dar cum o să mă întorc?
– Ne vor deszăpezi mâine, cel târziu poimâine, îi răspunde bărbatul robust și gras, îmbrăcat în haine kaki de vânătoare, care tocmai intră și se îndreaptă spre șemineu. Michael îl privește cu o expresie teribil de confuză, însă interpretată ca întrebătoare de către vânător.
– Câțiva copaci au blocat drumul. De la vijelia puternică de azi-noapte. Trebuie să așteptăm.
Vânătorul își trage o palmă peste frunte, aducându-și brusc aminte de ceva, și pornește spre bucătărie
– Ăștia vor să te omoare azi!
– Cine-s ăștia?
– Păi eu să știu? Niște amici de-ai tăi. Te-au invitat aici tocmai pentru că-ți cunosc studiile despre vampirismul transilvănean.
– Dar nu-l cunosc pe ăsta… Și eu nu am prieteni vânători, nici măcar cunoscuți. Pentru mine, asta este specia umană cea mai detestabilă.
Touchstone ridică din umeri. Michael este înfricoșat.
– Cu ăștia nu mai ține. Ori tu, ori ei! Omoară-i!
Michael se uită îngrozit la Touchstone. Se îndreaptă spre ieșire.

Michael iese în fața cabanei. Ceva mai departe, patru barbați stau în jurul unui foc și prăjesc un animal proaspăt vânat. Michael se apropie de ei, circumspect. În parcare sunt trei mașini înzăpezite, dar niciuna nu este a lui. Ajunge lângă vânători. Au toți echipamente groase de vânătoare și figuri aspre. Puștile lor, băgate în huse, sunt așezate pe o pătură. Vânătorii își taie bucăți mici de carne și le mestecă satisfăcuți.
– Fugea bine lighioana.
– Dar glonțul meu a fost mai iute.
– Ce să zică și el? Băi, nu l-a filmat nimeni când a ochit din poziția aia marțială?…
– Hai, luați și mâncați și nu vă mai împungeți. Michael, treci și tu peste convingerile tale și ia o îmbucătură, că nu mori.
– Ăă… Nu, mulțumesc.
– Nu știe ce pierde.
Michael le privește fețele și începe să-și maseze brațele.
– Brrr, dar e tare frig. Mă duc să mă îmbrac mai gros.
Michael pornește spre cabană.
Intră precipitat și se duce direct în bucătărie. Deschide mai multe sertare până găsește unul în care sunt câteva cuțite. Își alege două, unul mai mare și unul mai mic. Iese și urcă scările în fugă. Intră în camera lui și începe să se îmbrace. Își bagă un cuțit într-un bocanc, iar pe celălalt la curea. Deschide geamul, care dă în spatele cabanei, și își dă drumul în zăpadă. Se ridică și se lipește de perete. Ascultă câteva clipe și pornește spre anexa de lemn. Din spatele acesteia începe pădurea deasă. Se uită în adâncimea ei, apoi se uită în spate, tresărind la auzul unor hohote de râs îndepărtate. Fuge în pădure, înaintând la vale prin zăpada mare.
Din când în când se uită înapoi. Cade. Se ridică, se scutură de zăpadă și pornește iarăși în fugă. Apoi încetinește și continuă să meargă cu aplomb, uneori împleticindu-se și afundându-se în nămeții mari. Se oprește pe un dâmb de unde se vede mai bine spre vale, printre copacii mai răriți, și se uită cu atenție, căutând în zare semne ale unei așezări umane.
Munți înalți, cu piscuri acoperite de mantia albă a…
– Pascal, scriitorule, încetează cu descrierile astea inutile și tâmpite, spune Touchstone.
– Păi…
– Mie să nu-mi zici “păi”! Tu știai că scriitorii ăia din secolele 18 și 19 sunt vinovați de imbecilizarea actuală a maselor. Pentru că acum exact așa ceva este în plină desfășurare, imbecilizarea generală.
– Hmm…
– Niciun “hmm”! Reține, chiar poți să și scrii, doar să nu-ți fie teamă ca vreun viitor editor să-ți refuze manuscrisul, în cazul în care vrei să-l publici. Vrei?
– Cred ca da. Da.
– Oamenii, pentru că li s-a băgat pe gât două, trei secole o literatură extrem de descriptivă, au început să gândească și să-și imagineze din ce în ce mai puțin. Ochii minții lor, știi cum se spune, nu?, n-au mai văzut nimic. Și atunci alți șmecheri profitori s-au gândit că dacă tot sunt așa de amorfi mintal să le dea ceva pe măsură, să speculeze situația, status quo-ul… Și au inventat cinematograful și televiziunea. Și cu asta, gata! Ai înțeles? Scuză-mă acum, am ceva de vorbit pe tema asta și cu Michael.
Touchstone apare brusc lângă Michael, speriindu-l.
– Hei, am vorbit cu ăla care ne scrie povestea. Acum vorbesc cu tine. Ia spune, tu crezi că trebuie să descrii în scenariile tale prea amănunțit pe unul sau pe altul dintre personaje?
Michael îl privește bulversat.
– Tu ai luat-o razna? Ăștia mă fugăresc și tu n-ai altceva mai bun de făcut?
Touchstone îi ignoră indignarea.
– Ba te rog să-mi răspunzi sincer. Dacă descrii un personaj bondoc și urât, dar Tarantino zice că-i dă rolul lui Brad Pitt, ce faci?
– Nimic.
– Păi vezi, așa că va conta numai părerea lui, imaginația lui. Poate că Tarantino încă nu a fost imbecilizat. Așa i-am spus și lui Pascal, he, he, nu lui Blaise, ci ăstuia care scrie acum. Auzi și tu, descria munții ăștia de-aici, uite-i, înalți, înzăpeziți și împăduriți, mare scofală, ca toți munții. Ăștia care citesc să-și imagineze și ei, ce dracu’. Păi Blaise Pascal a descris natura, tot spațiul adică, mult mai simplu – o sferă infinită al cărei centru se află în toate părțile iar circumferința în niciuna și gata, asta-i tot! Nu-i mai bine așa? Sau uite cum m-a descris pe mine la început: masiv, dar nu gras. Dar eu pot lua o mie de fețe, dacă nu chiar mai multe, o mie și una, he, he. Cum să mă mai descrie atunci cineva, ha? Spune-mi tu mie!
– O să mă gândesc, dar acum trebuie să fug!
Touchstone îl privește. Pufnește nemulțumit și dispare. Michael trage adânc aer în piept însă încremenește speriat când aude vocea răgușită din spate.
– Hei, nu te mișca!
Michael, albindu-se brusc la față, lucru însă greu de observat într-un mediu atât de înzăpezit, privește în dreapta lui, de unde s-a auzit vocea înceată, și descoperă un bărbat uscățiv și înalt care-și ține pușca la ochi.
– Nici nu respira! E ceva acolo. Uite, acolo…
Michael se uită în direcția indicată de vânător. Nu vede nimic. Căutând și încercând să descopere vânatul acestuia printre copaci îi răspunde vânătorului.
– Nu văd nimic.
Se aude clicul armei, care este armată. Michael se întoarce brusc spre vânător și-l vede pe acesta cu pușca îndreptată direct spre el. Se aruncă la vale, cu o bună prezență de spirit, rostogolindu-se prin zăpadă. Vânătorul trage în el. Dar Michael dispare printre copaci și fuge în jos cu disperare. Se oprește respirând cu greutate în spatele unui trunchi mai gros. Nu se mai aude niciun zgomot. Se lasă pe vine și își scoate cuțitul. Deodată, lângă el, aude o respirație și-l vede pe Touchstone spânzurat cu capul în jos, la nivelul figurii lui, atârnând de un picior.
– Ți-am spus. Ori tu, ori ei! Altă variantă nu există. Nu poți scăpa fugind. Te extenuezi și o să fii o victimă sigură.

Va urma