FOILETON/ Când eram trecători (III). Un firicel de sânge

Poate nu mă credeți, dar e o prăpastie de nedescris intre individul pe care-l vezi seara că se plimbă in slip prin cameră sau iese pe balcon și cel imbrăcat la patru ace care o ia dimineața la picior de teamă să nu intârzie la serviciu sau la o intâlnire importantă. Și dacă n-ai altceva mai bun de făcut, poți să stai toată ziua și să te minunezi de priveliște. De diferență, vreau să zic. Pentru câteva clipe am crezut că Horațiu a apucat-o pe un alt drum spre serviciu. A schimbat ceva, mi-am spus și m-am bucurat ca proasta, și mintea mea a luat-o razna insăilând fraze despre schimbare și tot felul de nerozii. Nici după ce am văzut că a intrat in blocul de opt etaje, nu mi-am venit imediat in fire. Am rămas in fața blocului, cercetând cu o față tâmpă, cred, firmele de la intrare: un cabinet de stomatologie, unul de avocatură și un notar. Undeva, intr-o parte, era o firmă nicheluită pe care scria cu negru Amanet, iar dedesubt era desenată o balanță. Pe un suport incastrat in perete, in prelungirea zidului, se putea citi cu lejeritate: Russian beauty salon Mimi style. Un bătrânel sprinten și cu ochi iscoditori, probabil portarul blocului, m-a intrebat dacă poate să mă ajute cu ceva. La inceput, am vrut să intru in vorbă cu el, dar mi-am dat seama imediat că e prea băgăreț și i-am spus că doar casc gura. L-am văzut cum clipește repede din ochi de parcă n-ar fi ințeles ce-i spun. Apoi, cu un gest brusc, și-a dus mâinile la curea de parcă ar fi avut senzația că dintr-o dată pantalonii ii cad pe vine. N-am râs. M-am indepărtat insă cu pas agale și cu mâinile in buzunarele blugilor mei răpciugoși și cred că asta l-a enervat de-a binelea pe unchiaș. Un maidanez jigărit, cu blana plină de scaieți, s-a luat după mine. Nu mi-e frică de câini, dar nici nu-mi place să se ia după mine orice potaie. M-am făcut inspre ea și javra s-a ferit in lături, dar n-a plecat. Se uita lung la mine și avea niște ochi verzulii și limpezi și dădea din coadă și eu mă gândeam că n-am să rezist să nu mă apropii de el și să nu-l mângâi și că am să iau o frumoasă colecție de pureci pe care o voi plimba cu grație prin tot orașul. Atunci l-am văzut pe Horațiu la etajul unu. Stătea de vorbă cu o individă imbrăcată intr-un halat alb, nu-i distingeam fața, doar un profil comun și un păr blond, spălăcit. El gesticula abundent, se apleca spre ea, ca să fie mai convingător probabil, ii intorcea spatele pentru o clipă, făcea câțiva pași pentru ca apoi să se intoarcă și să dea din mână ca o morișcă. Părea să-i spună o chestie foarte gravă, părea să-i ceară ceva ultimativ, poate-i spunea că nu vrea s-o mai vadă niciodată. M-am apropiat de potaia jigărită care continua să se uite lung la mine, fără să-i scap din priviri pe cei doi de la etaj. Acum ea ii intorsese spatele lui și se uita pe geamul de la casa scării sau numai se prefăcea. Mi s-a părut că plânge. Mi s-a părut că mai văzusem chipul acela și când s-a intors și și-a sprijinit capul de pieptul lui n-am mai avut nici o indoială. Era tipa din baie de acum câteva săptămâni pe care Horațiu o ajuta să vomite. Frumos iți șade, fetico, mi-am spus. Te ții după un fraier care aleargă de dimineață să-i tragă un perdaf iubitei pentru ca apoi să o impace cu un sărut cast pe frunte. Hai că ești super! Respect regulile jocului și continui să povestesc, deși cred că de aici incolo ordinea nu mai are nici o importanță. Am așteptat ca Horațiu să iasă din bloc și să se depărteze. Puteam să mai intârzii in preajma maidanezului, să mă mai intrețin cu el un timp, puteam să mă intorc spre stația de troleibuz. Puteam să iau un taxi și să mă intorc acasă, acceptând evidența și, cu puțin efort, viața. Și Horațiu putea să se intoarcă acasă sau să intre intr-un supermarket ca să-i cumpere mâncare lui Rocco; putea să intârzie in fața rafturilor mai mult ca de obicei, să aleagă și să compare, să se minuneze și să se supere; sau putea să meargă la raionul de muzică și să descopere un CD pe care-l căuta demult, muzica lui Santana, poate, sau un Nat King Cole, pe Patricia Kaas sau măcar pe Carla Bruni. Nici Horațiu, nici eu n-am stat pe gânduri să alegem un drum sau altul. El a continuat să meargă nu neapărat repede și precipitat, cât mai ales hotărât ca unul care știe foarte bine unde vrea să ajungă. Eu mă țineam pe urmele lui la o distanță apreciabilă și aruncam din când in când priviri furișe in geamurile vitrinelor ca să-mi văd fața și să disting vreun firicel de jenă sau de rușine. Mă uitam după el și a fi vrut să-l strig, să-l implor să se comporte ca un bărbat, ca singurul bărbat adevărat din intreg cartierul, din intreg orașul, de pe tot continentul. Mi-ar fi plăcut să mă audă, să mă simtă și să mă asculte, să fie nebun câteva ore, o zi, măcar ziua aceea. Să nu mai urmeze aceleași trasee, să nu se mai așeze pe aceeași bancă ca să-și mănânce sandviciul, să nu mai meargă la același chioșc de ziare, la aceeași crâșmă și la același cinematograf, să nu mai fie atât de fad și de previzibil. Poate de asta nu mi-am dat seama din prima clipă. Poate de asta stăteam la intersecție și mă uitam la mașina intrată pe trotuar și la bărbatul cu mânecile cămășii suflecate și cu fața ingrozită, care se plimba intr-o parte și alta și-și freca când cu o mână, când cu cealaltă chelia roșie și asudată. Apoi am auzit sirena salvării și am putut să mă mișc. Și in aceeași clipă am știut că se intâmplase ceva oribil și că nu trebuie să mai inaintez nici un pas, că nu trebuie să văd lucrul acela oribil. Era insă pe acolo, pe undeva, un aspirator uriaș impotriva căruia nu puteam să lupt, impotriva căruia nu puteam să țip ca să mă apăr in vreun fel. Am apucat să-i văd fața lui Horațiu, nu era o față desfigurată, nu părea nimic grav și iremediabil, un firicel de sânge i se prelingea dinspre tâmplă spre gura intredeschisă. Cred că pe fața mea se citea totuși spaima și durerea și neputința. Imi dusesem o mână la gură și-mi curgeau lacrimile fără voie când l-am auzit pe unul din brancardieri: nu mai e nimic de făcut, a murit. Erați impreună? Și eu am scos un scâncet de neințeles, o bolboroseală. Omul a ridicat din umeri și a izbit ușa salvării, fir-ar să fie. Și deodată totul a devenit trecut. Un trecut recent asemenea intâmplărilor pe care le-ai citit intr-o carte cu câteva clipe mai inainte, cu câteva pagini in urmă. Puteam să intru și să ies din lumea aceea, nu chiar după bunul meu plac, dar așa cum intri intr-un apartament, apartamentul lui Horațiu, pentru priveghiul unui mort, unde toți stau mai tot timpul cu capetele plecate și vorbesc in șoaptă, unde nu te intreabă nimeni cine ești și de unde vii, poate doar, odată intrată in vorbă cu cineva, să fie nevoie să spui câteva vorbe despre răposat. Imi interzic să mă apropii de fata cu păr blond, spălăcit, cu fața umflată de plâns, am aflat din intâmplare că e sora lui și asta, după mine, mă obliga să mă duc să o consolez, să incerc să-i fiu aproape și să nu o las singură cu durerea ei și, in cele din urmă, să-mi cer iertare. Mi-am imaginat că ies pe balcon și privesc in jur și văd totul cu ochii lui Horațiu. Poate doar in inchipuirea mea am intrat și in apartamentul lui și in viața lui și acum când nu mai exista in carne și oase nu mai pot să fac prea multe presupuneri. Pot, in schimb, să mă intorc de unde am plecat, chiar din acel loc sau puțin mai in față. De fapt, pe Horațiu nu-l chema Horațiu. L-am botezat eu așa din clipa in care l-am descoperit și totul mi s-a părut firesc. Aș fi putut să merg la scara blocului și, cu puțină fantezie, să-i aflu numele adevărat. Dar la ce mi-ar fi folosit asta? A fost o vreme când vorbeam prin somn, nu știu ce coșmaruri mă bântuiau, pe vremea aia incă trăia mama, care stătea lângă mine, imi punea comprese pe frunte, și mă mângâia, și mă strângea in brațe, câteodată imi cânta, nu era chiar un cântec, era o melodie pe care o fredona incet. Melodia aia o fluiera și tata câteodată când ieșea dimineața din dormitor și-și pregătea ceaiul la bucătărie sau făcea cafeaua pentru maică-mea. Și toți eram mai puțin singuri și ne puteam imagina o mulțime de lucruri, fără să ne treacă prin minte că vor veni și momente când nu mai putem să ne inchipuim cum vor trece noaptea sau ziua, zilele sau nopțile.

Sfarsit