FOILETON/ Fosnitor si limpede e totul

A avut o zi grea. Ii stă pe limbă să-i spună altcumva. Oscilează intre mizerabilă și agitată. Știe că nu va alege, că nu va spune nimic cu voce tare. Știe că e de prisos. Deodată știe prea multe. Nu poate să doarmă. Stă pe o parte, ghemuită, picioarele adunate spre gură depășesc cu mult stinghia patului. E atentă și ușor incordată. Nu mai e furioasă, e doar supărată. Are foarte multe motive, dar e supărată pe ea. Mai ales pe ea. In spatele ei e un loc gol. Și o pernă nefolosită. Un loc mare și gol și intunecat. Așa cum a făcut intotdeauna, nu e in stare să ocupe nici partea ei de pat, darmite și pe a lui. I se face poftă de un ceai. Dar pentru asta e nevoie să se ridice, să răsucească intrerupătorul și, dacă nenorociții ăia n-au remediat defecțiunea, să aprindă lampa cu gaz, să treacă prin camera părinților pentru a ajunge la bucătărie. Mai bine nu. E prea mult. Nu vrea să-i trezească și, mai ales, n-are nici un chef să le spună că e bine, să-i convingă că totul e in regulă. Dintr-o dată totul e prea complicat și obositor. Se dă jos din pat cu mișcări incete, dar sigure, aprinde lampa cu picior de sticlă inalt. Lumina lămpii sporește intunericul și liniștea. Se apropie de fereastră. Dacă n-ar fi crengile nucului, ar putea să vadă mai bine cerul senin, și stelele, și luna ca o agrafă de păr chinezească aruncată la intâmplare. Ii trece prin minte că nucul ăsta e deja bătrân, e de-o seamă cu absența ei de-acasă. Deși au incercat de mai multe ori inainte, până când n-a plecat ea nu s-a prins nici unul. Poate nu le priia locul, poate că ea și maică-sa n-au avut mână bună. Și, deodată, onorabilul domn invățător, bătrânul ei tată, a găsit și locul și puietul cel bun. Dă la o parte cele două ghiveciuri cu flori, deschide fereastra și o briză ușoară ii trece prin păr. Miroase a primăvară coaptă, a pelin și ierburi crude. Parfumul de liliac o invăluie, pătrunde in cameră și prin toți porii ei. I se pare că aude un foșnet ușor. Nu e de la tresăririle câinelui in lanț, nici de la aripile găinilor din poiată, nici de la frunzele nucului. Nu știe de unde vine și nici nu vrea să-și bată capul să afle. Intreaga curte e luminată și-și spune că ar trebuie să stingă lampa care și așa scoate fum. E prost fitilul sau gazul sau e din cauză că, pur și simplu, nu a mai fost folosită de ani și ani de zile. Ascultă tăcerea din spatele ei, din spatele tavanului, de dincolo de fereastră. Aude țârâitul unui greier și, deodată, e prea multă liniște. Simte o tulburare la gândul ăsta. Ca și la celălalt. I-a fost mamă, soție, amantă. In ordinea asta, neapărat in ordinea asta. A citit sau a auzit undeva o listă asemănătore, dar ea a trăit-o și a exersat-o până la greață. Dacă e să fie corectă, i-a fost amantă numai de vreo câteva ori. De cele mai multe, mamă. Poate că aici a greșit. Poate că ea e de vină. Ar fi trebuit să distrugă lista aia. Ar fi trebuit, in cel mai rău caz, să aibă grijă să schimbe ordinea, să fie mai mult amantă sau soție și mai puțin sau deloc mamă. A vrut să-i spună totul dintr-o suflare, a vrut să-l acuze că nu vrea să ințeleagă. Vedea ea bine că nu vrea și nu e interesat câtuși de puțin să ințeleagă. Vedea, și simțea, și se sufoca. Ar fi trebuit să i-o spună. Puțină incredere. Vrea ea, de fapt, puțină incredere? Din partea lui? A celorlalți? Sau numai din partea ei. Și dacă ar avea parte de ea, n-ar suna mai mult a ingăduință? Irina, tu ești o tânără femeie ințeleaptă. Fii puternică, fii rezonabilă și, mai ales, nu-ți fă rău cu mâna ta! Prinde de partea ta de viață și ține-te bine de ea! Nu-i mai da drumul! Puhaaaa! Nu regretă că s-a incăpățânat să meargă la dig. Putea să ajungă și pe jos, până acolo nu era mai mult de un kilometru. L-a simțit insă pe onorabilul domn invățător că vrea să plece de-acasă, că vrea să fugă și el. Când i-a auzit că se pregătesc de plecare, maică-sa a ridicat ca de obicei din umeri. Andrei nici măcar nu se trezise. L-a lăsat pe bătrân să conducă. L-a privit de vreo câteva ori cum tace și a tăcut și ea cât a putut de mult. Incordarea lui la volan nu-i făcea bine, i se punea un nod in gât. S-a gândit că și gesturile și atitudinea ei sunt destul de rigide. Apoi el i-a făcut semn cu mâna și i-a arătat convoiul de căruțe și de mașini care părăseau satul. Când era copilă o trezea vara dimineața și o ducea pe dealul din partea de sud a satului și-i arăta răsăritul soarelui. L-a văzut lovind volanul cu podul palmei și n-a mai fost nevoie să-i vadă și privirile ca să ințeleagă. – Crezi că o să treacă? a intrebat-o chiar inainte de a ajunge la dig. – Nu cred. Tu ce zici? – Cred că nu te simți prea bine, a spus el. – Ce vrei să spui cu asta? Uite, trage acolo, lângă căruța aia. Și te rog să-mi spui ce-i chestia asta cu nu mă simt prea bine. El a oprit tacticos mașina, și-a intins mâinile pe volan, și-a culcat capul pe ele și a rămas acolo câteva zeci de secunde. Apoi s-a uitat spre ea cu o față blândă și ochi zâmbitori. Ea a clătinat din cap, schițând gestul că așteaptă răspuns. El, ușor spășit, s-a făcut că nu pricepe. Au coborât și, in primul moment, ea a fost tentată să se indepărteze de mașină și să se amestece printre cei care cărau saci de nisip pe dig. S-a răzgândit repede și l-a așteptat. Onorabilul domn invățător, de parcă ar fi ințeles ce-i trecuse prin minte, s-a apropiat de ea fără să mai spună nimic. A urmat-o pe dig și i-a atins cu discreție umărul. Ea a clătinat iar din cap in semn de ințelegere și s-a uitat peste intinderea de apă, o imensă bucată de oțel topit care inainta lent și din care se ridica discul soarelui neverosimil de limpede. Cu toată forfota și vânzoleala din jurul lor, totul părea incremenit. Discul soarelui din ce in ce mai mare intețea neclintirea, dar in același timp impingea parcă apa vânătă inspre ei și digul lor neterminat, peste lanul de grâu verde, peste sfecla-de-zahăr și peste fâneață. Se aștepta să audă un zgomot asurzitor, un vuiet de apă turbată, ieșită din matcă și când colo abia distingea un foșnet ușor, un fâșâit ca trecerea coasei prin iarbă. Au pus nisip in saci până pe la prânz. Au transpirat abundent și unul și altul, dar asta părea să le stârnească o oarecare plăcere. Făceau cu schimbul, când ea ținea de gura sacului de rafie și el de lopată, când ea punea nisip cu lopata, iar el se străduia, fără să reușească mereu să țină bine gura sacului. De vreo câteva ori, taică-su a incercat să care și el un sac până sus, pe dig, dar ea pur și simplu nu l-a lăsat. Și-a dat seama destul de târziu că nu era deloc atentă la cei din jurul ei, că se concentra prea tare, obositor și deranjant de tare, pe ce avea de făcut. Ceilalți asudau și ei din greu cărând saci. Păreau să nu o bage in seamă, dar ea știa bine că nu e așa. Și la fel de bine știa că a fi fata domnului invățător nu e o calitate. Au surprins-o calmul de pe chipurile lor și un soi de politețe pe care o exersau cu lejeritate. Poate că, in alte condiții, gesturile alea pline de amabilitate puteau să pară ridicole și ar făcut-o să râdă, dar aici, nu știa de ce, le găsea binevenite. Pentru câteva clipe, uitându-se mai atentă, a crezut că recunoaște figura unui fost coleg de școală generală. Un băiat inalt și subțiratic, pe vremea aia, cu trăsături ușor efeminate și un păr blond cârlionțat de care, iși amintea bine, fusese indrăgostită trei luni de zile. Nu și-au vorbit niciodată, erau in clase paralele, mergeau la distracții in grupuri diferite. S-au intâlnit o dată față-n față pe holul școlii, ea era elevă de serviciu, iar el intârziase la o oră sau așa ceva. Și ea s-a uitat la el și a știut chiar in clipa aia că e indrăgostit de ea până in vârful urechilor. A văzut asta limpede, și clar, și fără nici o umbră de indoială in ochii lui verzi maronii albaștri. Și in aceeași clipă și-a dus mâna la ochi tulburată că și in ochii ei căprui se vede totul la fel de limpede, și de clar, și fără nici o umbră de indoială. Apoi s-au luat cu viața, cum se spune, fiecare cu drumul lui sau așa ceva, ea a dispărut din peisaj, el a ajuns electrician. A vrut să schimbe câteva vorbe cu el, să-l intrebe ce a făcut in tot acest timp, cum a trăit, dacă e fericit sau măcar mulțumit de viața lui. A ezitat câteva clipe, nu era deloc sigură că nu se inșela și că e el. Aparent fără nici o legătură, taică-su l-a strigat pe băiat și l-a intrebat ce fac ai lui. – Se pregătesc de plecare, dom’ invățător, a răspuns băiatul. Ea a rămas cu lopata in aer și l-a privit lung pe onorabilul domn invățător. Nu era băiatul de care fusese indrăgostită, și-a dat imediat seama, dar nu a spus nimic, s-a mulțumit să-i zâmbească recunoscătore. La intoarcere, l-a rugat să oprească mașina, au coborât și s-au uitat in tăcere la convoiul de mașini și căruțe care părea fără sfârșit. L-au privit indelung și cu atenție de parcă ar fi vrut să și-l intipărească bine pe retină. – Nu vreau să plec, a zis ea. – Nici eu, a spus și bătrânul. Și au urcat repede in mașină ca și cum aveau nevoie de ințelegerea asta și, odată perfectată, nu mai erau dispuși să piardă nici un minut in plus. A pregătit masa afară, sub copertina de viță – de – vie. A scos farfuriile și tacâmurile, a indoit și câteva șervețele dintr-un pachet apărut din senin prin preajmă. – Ce faci, a intrebat-o maică-sa. – Nu vreau să mănânc inăuntru, a răspuns ea. Nu vreau să mănânc din farfurii de plastic și să beau apă din pahare de plastic. Și mai ales nu vreau să plec. Am să spăl vasele, am să le impachetez și am să le duc la locul lor. Au mâncat in liniște, mai degrabă stingheriți decât destinși. Mama ei a incercat de vreo câteva ori să-i spună ceva, dar de fiecare dată distinsul domn invățător o ruga să-i intindă pâinea sau sarea sau orice altceva. Se lasă inserarea, lumina scade in toată curtea, sub umbrarul viței – de – vie e chiar intuneric. La masă, e o atmosferă incărcată, apăsătoare, dar aerul are o prospețime ciudată și cerul nu e intunecat. Ea se intreabă de ce nu are puterea să se ridice și să o cuprindă pe maică-sa pe după umeri. Se mai intreabă, poate, de ce ii evită privirile și dacă o condamnă. De ce nu poate să fie de parte ei? De ce când a fost vorba de ea, a fost mereu de partea cealaltă? Poate că și maică-sa se simte abandonată și neputincioasă. Singură cu ințelegerea și cu supărarea ei. Nu insensibilă, ci neatentă și depărtată față de problemele ei, de viața și de soluțiile ei de moment. Asta-i situația, mamă, ar vrea să-i spună cu un glas calm care să nu fie luat drept un reproș. Așa stau lucrurile, mamă! Și noi trebuie să le luăm ca atare. Și gândul la această ințelepciune subită și neașteptată o neliniștește brusc. I-a spus simplu că ea nu pleacă. Ca și cum l-ar fi anunțat că merge să ia rufele de la spălătorie. Ca mai totdeauna, el n-a fost atent. Sau n-a dat importanță vorbelor ei, sau nu le-a ințeles cu adevărat greutatea, și mânia, și crisparea pe care le ascundeau. Foarte bine, a spus el. Eu am să plec. Toată lumea pleacă, numai voi rămâneți. De fapt, numai tu. Căpoasă și indărătnică. I-ai mai păcălit o dată pe bătrâni. Să-ți fie de bine! Și ea: N-am păcălit pe nimeni și știi foarte bine asta. Dacă e vorba de păcăleală, singura păcălită sunt eu. Am văzu apa aia, iți spun. Și nu vreau să-mi pun cochilia-n spinare numai pentru simplul motiv pentru că așa fac și alții. Sau pentru că tu te-ai plictisit aici de trei zile și vrei să pleci. Nu ai nevoie de nici un motiv ca să pleci. Nu-i nevoie să mai aștepți. Dar eu rămân, vreau să rămân. El și-a strâns pumnul intr-o mișcare bruscă, fălcile incleștate i-au desfigurat fața pentru o clipă. Și abia atunci a simțit ea furia lui nebănuită, pe care nu incerca s-o ascundă și nici s-o domolească. Părea că intenționat a ridicat puțin vălul de pe furia lui ca să-i arate ce-i acolo, ca ea să vadă acel ceva care poate să inghită totul intr-o clipită, cu multă blândețe, dar și cu multă meticulozitate. Iși amintește tonul amabil și vocea calmă și nu e sigură dacă nu a greșit incă o dată. Poate ar fi trebuit să-l pregătească. Poate siguranța ei nu i-a căzut bine sau a luat-o drept nepăsare. Poate mai trebuia cocoloșit incă o dată pentru a fi pentru ultima dată. Dacă ar fi avut starea de acum, ar fi putut să-i spună simplu că e insărcinată. Acum chiar are chef de un ceai și va merge la bucătărie cu riscul de a-i trezi pe bătrâni. Acum poate da ochii cu ei. Acum poate să le spună și lor ceea ce și-ar fi dorit să-i spună și lui Andrei. Se uită in jur de parcă ar descoperi locul pentru prima dată. Totul a fost impachetat cu grijă și pus in cutii și in saci. Pahare, farfurii, linguri, furculițe și tot calabalâcul. Și viața ei. Ziare și hârtie velină de pe vremea când era studentă, poate și mai dincoace, și saci de folie foșnitori. Toate astea pentru lucruri. Pentru viața ei nu-și dă seama ce a folosit de impachetat. Ii trece prin minte că dacă-și va bea ceaiul intr-una dintre ceșcuțele de porțelan lucrurile s-ar putea indrepta. Nu știe dacă să zâmbească sau să se ingrijoreze la gândul acesta. Aude un foșnet ușor și nu știe dacă vine din lumea de-afară sau dinăuntru, de la respirația părinților din camera alăturată.

In urechi, zgomotul foșnitor crește incet, incet și se intinde in tot corpul ei odată cu ivirea zorilor.