FOILETON/ Sensul de creștere a părului pisicii

Curtea mamei s-a liniștit dintr-o dată. Soarele a apus după turla bisericii, incendiind partea aia de lume. Pe drum trece câte un om grăbit care-și mână vitele. Aud deslușit răsuflarea vitelor și scrâșnetul pașilor. Mai trece câte unul in dorul lelii. Și târșâitul pașilor prin colb și pietriș. Stau pe prispă și mă uit după ei cum se transformă in siluete. Oricum nu știu cine sunt, nu recunosc pe nimeni. Deja se inserează mai repede. Aerul serii a inceput să piște puțin, ca un șfichi delicat de mătase. Mi-e somn, dintr-o dată mă apucă o toropeală grea și cred că am să mă culc. Mă ridic să merg la culcare, deși știu bine că ar trebui să mai zăbovesc. Ceva (toropeala?) mă impinge spre camera mea, altceva (imposibil de numit) mă reține. E un gând difuz care se zvârcolește in mintea mea, dar nu mă oprește. E o zbatere lină ca a peștelui auriu in acvariu. Noapte bună, mamă! Am să mă culc și am să adorm repede. N-o să te mai trezesc cu țipetele mele, iți promit. Dar trebuie să ai și tu puțină incredere. Și poate mă ajuți să-mi amintesc de ce voiam să rămân afară. De ce știam că trebuie să aștept acolo. Noapte bună, mamă, spun cu adevărat. Și intru in casă. Și mă bag sub pătură, ochii mi se inchid (ce toropeală teribilă, ce somn bolnăvicios!), dar am timp să o văd pe mama cum se ițește prin ochiul de geam al ușii in urma mea. noaptea, fără oră Am ieșit afară de mai multe ori. Nu știu la ce intervale de timp. M-am uitat după lună. De fiecare dată m-am uitat după ea pentru că știam că va fi eclipsă totală de lună. Cred că mi-a vorbit Alex despre asta cu ceva timp in urmă. Și că vom petrece noaptea impreună și vom privi eclipsa. Ce idee, să privești o absență! Luna răsărise rotundă dintr-o parte a curții, dinspre poiata găinilor. N-o vedeam prea bine din cauza cortinei de viță-de-vie. Am ieșit in curte și m-am uitat să văd vreun semn de eclipsă. Luna arăta ca miezul unei pepene galben după ce i-ai indepărtat semințele. Și parcă avea marginile franjurate. Când am ieșit a doua oară, n-a mai fost nevoie să merg in curte. M-am uitat de pe prispă. Luna era o gutuie coaptă. Fără puful galben ca de pui, bineințeles. O gutuie pe care nu se gândea nimeni să o culeagă. Nu e vremea gutuilor, desigur. Nici a treia oară când am ieșit nu se schimbase mare lucru. Pe cer, același aprozar. In curte, un cocoș se străduia să cânte pentru prima oară. N-am verificat cât e ceasul. M-am intors in casă și m-am băgat in pat. Am inchis ochii și am incercat să dorm. Un transperant era ridicat până la jumătatea geamului și lumina lunii se revărsa toată pe perna mea. Am adormit greu. Și cu toate astea nu mi-am dat seama dacă a fost eclipsă totală de lună. Cel puțin eu n-am simțit nimic. Deși unii spuneau că o să ne afecteze pe toți. Nu, nu așa, Alex! 7 august Cred că a fost eclipsă, altfel făceau toți un zgomot de aș fi auzit și eu. Mă uit la rândunele care și-au făcut cuib la grinda bucătăriei de vară. De fapt, l-au refăcut pe cel de anul trecut, pe care nu apucaseră să-l strice vrăbiile. Mama nu le-a lăsat să-și facă altul in altă parte, ar fi făcut prea multă mizerie, bineințeles. Le-a tot stricat cuiburile pe care le incepeau până au ințeles că trebuie să se intoarcă la cel vechi. Nimeni n-a câștigat vreo bătălie pornită cu mama. 8 august Trec multe ore și eu stau nemișcată sub pătură. O aud pe mama cum se apropie de ușă și ascultă. Are o răsuflare grea, de astmatică, dar nu are astm. Intredeschide puțin ușa, dar nu intră, trage cu urechea. Prin deschizătura ușii se strecoară pisica. Nu știu dacă e o stratagemă de-a mamei sau e pură intâmplare. Pisica mamei e neagră-mangal, doar că pe botic, intr-o parte, are o dungă albă care coboară pe gât și se mărește spre burtă ca un șorțuleț delicat. Și lăbuțele ei sunt albe, albe. Toate patru. Pare tocmai ieșită dintr-un lighean cu lapte proaspăt. E o pisică nostimă și sperioasă. Are ochi verzi și profunzi și o burtă până-n pământ. E gata să fete dintr-o clipă intr-alta. Până n-am venit eu, n-a reușit nimeni să pună mâna pe ea. Nici in casă nu voia să intre decât arareori. Mamei nu-i place să spună cum s-a pricopsit cu ea. Pisica s-a cuibărit la picioarele mele. Trag pătura intr-o parte și-i fac loc lângă mine. Țâșnește in picioare și iși arcuiește spinarea, mustățile sunt drepte, urechile ciulite. Mă privește neincrezătoare, e toată numai o pândă. Pare mai degrabă dispusă să o zbughească afară. Ce faci, ii vorbesc. Ce se intâmplă cu tine, o intreb și nu fac nici o mișcare. Mă recunoaște. Se intinde lung pe picioarele din față, fără să-și ia ochii de la mine. Imi pun incet capul pe pernă și aștept. Pisica se freacă de mâna mea, se cuibărește lângă mine. Și eu incep să o mângâi pe botic și pe gât, pe șira spinării și intre urechi. Ii vorbesc șoptit, o intreb pe unde mi-a umblat și de ce n-are incredere. O intreb când are de gând să fete și dacă și-a găsit un loc bun unde să o facă. Pisica se destinde, toarce ușor. Continuu să o mângâi și-n același timp mă simt și eu mângâiată. Nu, nu așa, Alex! Nu așaaa! 12 august Astă noapte au căzut stele. Mama vorbește cu vecina Adela, care ne-a adus un pepene galben. Ăsta e mai zemos, spune ea. Vrei un pahar cu vin? Ei, lasă, nu trebuie, spune vecina Adela. Da’ parcă nu te-aș refuza. Am pățit ca cela, ziua bună se cunoaște de dimineață. Dacă vezi stelele căzând ți se implinește o dorință, o aud iar pe mama. Vorbește nefiresc de tare și vecina nu-i surdă deloc. Ei, parcă eu de stele am avut grijă. Am pățit ca cela, când mă culc sunt bun culcată. Tai lemne pe mine. Da’ la noi acasă se spunea că aduce necaz. Nu in timpu’ ăsta, in partea asta a anului, vreau să spun. Ce știu eu, la noi așa se zicea. Cade o stea, moare cineva mare. Sau se abate nenorocirea asupra casei tale. Mama nu vrea să fie convingătoare, nu vrea să-și bată gura de pomană. Pare căzută pe gânduri sau vorbește incet să n-o mai aud eu. Nenorocirea, da, o aud pe mama intr-un târziu. Așa a fost. El a dus-o acasă cu mașina. Erau fericiți, el tocmai iși anunțase părinții că voiau să se căsătorească. Mie mi-au spus cu o săptămână mai devreme. Ea l-a rugat să urce câteva clipe. Lidia e o fată serioasă, nu stăteau impreună. El i-a spus că a doua zi are de alergat și că ar fi mai bine să plece. Lidia mea nu mai e un copil, dar ce știu eu la ce s-o fi gândit. Când am vorbit la telefon, mi s-a părut supărată. Mi-a zis că e obosită. Da’ eu am simțit că nu e in apele ei. Am sfătuit-o să-l sune, deși știam că nici ei și nici lui nu le plăcea treaba asta. Părea că se verifică unul pe altul. I-am zis să se culce. S-a culcat. Și s-a trezit târziu pentru că mai avea trei zile de concediu. L-a căutat la telefon. Telefonul a sunat lung și era gata să inchidă când a răspuns cineva. Nu era glasul lui. Au chemat-o la spital să-l recunoască. Fusese lovit de un tir imediat ce ieșise cu mașina din parcarea blocului. Doamne, sărăcuța, se culcase supărată pe el. Ce nenorocire! Și ea e atât de fragilă! Mama vorbește despre mine, fără să lase impresia asta. De când am venit, a spus povestea asta de multe ori. Pentru cine a vrut și pentru cine n-a vrut să audă. De fapt, mai mult pentru ea. Pentru văicărelile ei, pentru mâinile ei ingrijorate. Ce nenorocire, spune ea, dar nu știe nimic despre nenorocire. Și nici despre mine. Dacă dispare o rață din curte, mama spune că e o nenorocire. Dacă sub cloșcă găsește mai mult de trei ouă limpezi e o nenorocire. Dacă o doare un picior sau o măsea, la fel. Pentru mama, nenorocirea iși găsește loc la tot pasul. Dacă ar ieși mai des din curte, mama ar avea tot felul de preocupări, bineințeles. De exemplu, s-ar putea interesa dacă adevărurile umane se verifică din punctul de vedere al pisicii. Sau din punctul de vedere al rândunelelor, desigur. Noroc că n-o face. Că nu iese mai des, vreau să spun. E mai bine pentru toată lumea. Inclusiv pentru ea. Și pentru mine că nu sunt obligată să stau de vorbă prea mult cu ea. N-am nici un chef. Nu-mi face plăcere să vorbesc cu nimeni și cu mama cu atât mai puțin. Nu vreau să văd pe nimeni. Și la noapte cad stele, strigă mama și știu bine că o face pentru mine și nu pentru vecina Adela sau pentru vreun oaspete sosit pe neașteptate, pe care oricum n-am cum să-l văd. 13 august Azi-noapte am ieșit să văd cum cad stelele. Am stat cu ochii pe ceas până la douăsprezece fără un sfert și am ieșit. N-am rămas mult afară. Până a inceput să mă doară gâtul și mi s-au incețoșat ochii. Am văzut, a căzut o stea. Nu s-a intâmplat nimic altceva, bineințeles. Pe cer, vreau să spun. Steaua putea să cadă in oricare altă noapte, desigur. Ploaia de stele a rămas pentru altă dată sau pentru alții. Nu mă simt neapărat rău. Doar că sub pătură e liniște. Și e liniște și in cameră. Și Alex se apleacă peste mine și-mi dă părul din ochi și mi-l trece pe după ureche. Apoi incepe să-mi mângâie spatele, și umerii, și gâtul, și coapsele. Nu, nu așa, ii spun eu. Și el se uită la mine mirat, incruntându-și sprâncenele. Dar eu știu că nedumerirea lui e prefăcută. In sensul de creștere a părului pisicii, spun eu ușor agasată. Vreau să ințeleagă că nu mai avem timp de joacă. Dar el râde cu gura până la urechi și mie imi țiuie capul. Incerc să-l opresc, să-i indepărtez mâna de pe coapsele mele, dar el nu mă bagă in seamă. Imi apasă sânii și coșul pieptului și râde. Și mie-mi țiuie capul. Și atunci țip. 27 august Spre dimineață, m-a trezit miorlăitul pisicii. Era disperat și tânguitor. Eu recunosc disperarea din prima clipă. Pisica mieuna de parcă s-ar fi apucat cineva să taie fâșii din ea. M-am plimbat neputincioasă prin cameră. Fiecare miorlăit prelung sfâșia și ceva din mine, imi franjura creierul. N-am mai rezistat și am ieșit afară. Mama luase scara de la pod și pisica nu putea să coboare. In alte condiții, s-ar fi cățărat pe un stâlp, bineințeles. Sau ar fi sărit pur și simplu, desigur. Nu cred că mama a făcut-o dinadins, deși m-am gândit o clipă la asta. Am pus scara la gura podului. Pisica s-a repezit in jos, am crezut că se prăbușește la picioarele mele. A trecut in fugă pe lângă mine și s-a făcut nevăzută. Acum imi dau seama că pisica mamei n-are nici un nume. Sau n-am auzit-o eu strigând-o pe nume niciodată. Nici pe mine nu mă strigă niciodată pe nume. după-amiază De unde stau, văd cuibul rândunelelor. E un du-te-vino amețitor, abia pot să deosebesc o rândunică de alta. Vin și pleacă la intervale numai de ele știute, iși cedează locul una alteia cu o regularitate de metronom. Patru capete golașe orbecăiesc cu ciocurile deschise la marginea cuibului. De fiecare dată, mă intreb cum de știu să țină rândul, cum de nu se incurcă și nu hrănesc același pui. Dar imi spun că poate o fac și că poate și la ele asta se numește “dragoste de mamă”. Cineva de sus are ceva cu mine. Poate e umbra peștelui auriu care a sărit din acvariu și mi-a spus că Alex e la spital. Intr-un jurnal nu trebuie explicat totul, nu e ca la bucătărie. 3 septembrie Asta nu-i o foaie de observație. Nu-i o fișă clinică. Dacă ar fi după mama, poate că da. Dar ea nu știe și nu bănuiește nimic. Poate imi amintesc niște cuvinte, poate imi amintesc de mine. Pisica fără nume a mamei a fătat trei pisoi undeva, pe un coteț. Vreau să-i văd, o rog pe mama să mi-i arate. Și ea intinde mâna și zice că o să lase numai un pisoi și pe ceilalți doi o să-i arunce. Lasă-i măcar să le dea ochii și după asta ii lași la cineva in curte, ii spun. Mama dă din mână și nu știu dacă o s-o facă pe Dumnezeu, să aleagă, să dispună, să condamne, să arunce. Pisica mă privește cu ochi leneși, obosiți. Celor trei pisoi le e foame, caută țâțele mamei lor cu o inverșunare tăcută. Unul e negru, ceilalți doi sunt tigrați. Aș vrea să-i mângâi, dar mă tem. O văd pe mama cum ține un pui de găină in mână, cum il mângâie și-l dăscălește: se pierduse de cârd. Mă intorc in curte. Rândunelele continuă să-și hrănească puii neobosite, pisica fără nume miaună stins, o cloșcă se apropie cotcodăcind și-și ia in primire ocrotitor puiul pe care mama l-a lăsat din mână.

Cred că am să plec. Trebuie să plec. Trebuie să plec neapărat pentru că nu mai am ce să fac aici, in curtea asta unde dintr-o dată e prea multă viață.