Geo Bogza (I)

Pe autorul acelor proze puternice si rascolitoare din “?ari de piatra, de foc si de pamant” il stiam inca din liceu. Dar “Jurnal de sex” si “Poemul invectiva” le-am cunoscut abia mai tarziu si au contracarat, in memoria mea literara de tanar scriitor ardelean, impresia favorabila pe care mi-o lasase prima carte, citita, a lui Geo Bogza: mi s-au parut niste teribilisme gratuite, semnate de un libertin care vrea neaparat sa-i epateze pe liceeni.

Desigur, nu eram inca pregatit pentru o literatura care sa inregistreze si sa provoace ceea ce G. Calinescu avea sa numeasca “emotii in stare salbatica”.

Figura excentrica a scriitorului – pe care-l socoteam atunci suprarealist – avea sa se transforme, pentru mine, in una de un cras conventionalism si de un oportunism la moda dupa ce – devenind bucurestean – aveam sa ma intalnesc cu omul Geo Bogza in carne si oase.

Statura lui inalta, impozanta, de patriarh al literelor rebarbative, care m-a fascinat cand l-am vazut prima data, se estompa, in constiinta mea, citindu-i productiile conformiste din anii ’50: un sacerdot al “liturghiei rosii” incepea sa ia locul profetului.

ai, totusi, nu putine au fost gesturile publice ale lui Geo Bogza care mi-au ramas intiparite pe retina, aproape fiecare din ele propunandu-mi un alt profil al lui.

Barbatul acela inalt si desirat, care era capabil sa se indoaie si sa sarute mana lui Arghezi – pentru a-i cinsti in mod ostentativ valoarea – era tot omul care propusese, cu un aer tragic, sa fie ars jiltul in care sezuse, ca presedinte al Uniunii Scriitorilor, maruntelul Mihai Beniuc.

N-am izbutit sa aflu niciodata daca Geo Bogza a vazut cat de cat in autorul “Cantecelor de pierzanie” si un poet autentic, nu numai un functionar fanatizat al partidului unic.

Asa cum avea, fizic, o statura si o tinuta inconfundabile, asa cum mersul lui de inginer hotarnic masura parca latifundii literare proprii, tot asa Geo Bogza avea un stil personal al laudei si al a€oinjuraturii”, un verb grandilocvent de orator care cauta efecte puternice, imediate: un retor de tribuna care nu se fereste sa exploateze emotiile salbatice ale auditoriului.

Cuvantarile lui, in Consiliul si in Biroul Uniunii Scriitorilor, erau adevarate filipice electorale: fulminante, patetice, poetice.

Parca pentru a amenda cuvantarea exagerat optimista pe care o rostise imediat dupa inscaunarea lui Nicolae Ceausescu – cand proaspatul secretar general al partidului cauta sa obtin adeziunea intelectualitatii, in cadrul unei mari intalniri cu fel de fel de artisti la Facultatea de Agronomie; parca pentru a-si cenzura, peste timp, acea acceptare entuziasta, Geo Bogza a fost singurul care, intr-o sedinta de pomina a Biroului, cand ni se cerea sa juram credinta dictatorului care, intre timp, se amorezase de sceptrul regal, a protestat plin de demnitate.

Imediat dupa aceea, jos, in restaurantul de la Casa Scriitorilor, l-am reintalnit, stand la masa cu Eugen Jebeleanu.

Cu tristete si plin de revolta, m-a intrebat intempestiv cum de nu s-a gasit nici macar un confrate care sa i se alature. I-am spus, aratand spre cel care se afla langa el: “Noi, cei mici, am asteptat un semn de la altii; de pilda, de la maestrul Jebeleanu…”.

La care acesta mi-a ripostat repede: “Eu nu puteam sa zic nimic; eu sunt vicepresedinte FUS…”. Iata explicatia, am zis eu: fiecare dintre noi avem de aparat cate o mica pozitie, pe care nu suntem dispusi s-o pierdem…

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar