Grădina/ de Nicolae Coande

Ați văzut vreodată un om năpădit de gînduri și furnici

îmbrăcat în mantia lepădată de un înger prost?

Mila și singurătatea le caut în fiece vară prin grădina maicii mele

roua pe care calc cu mișcarea înceată a poalei Domnului

cînd se plimba prin răcoarea grădinii și nu l-a văzut

pe Adam dinainte. Să vă spun

că Adam era Principiu și nu om din carne și oase?

Nu are rost eu sunt prieten cu mîinile mele

cu ele trebăluiesc prin galeriile cîrtiței pînă spre seară

om încăpățînat și singur

luceafărul în poziția nouă îmi aduce aminte

că nu am un acoperiș deasupra capului

mai ales iarna cînd se aude în lemnul pomilor cum joagărul lumii

taie deja viitoarea cruce a lui Iisus. Să vă spun

că nu era Principiu ci om din carne și oase?

Nu are rost dar mă crezi pe cuvînt că se va naște încă o dată

și va fi din nou urcat între tîlhari?

Măr nerod ros pe cînd erai pui de un iepure gras

am crezut mereu că vei trăi!

Crede și tu cînd urzica pirul și ridichea lunii

șoptesc în ploaie că grădina e un pămînt căzut din ciocul

rîndunicii africane în zbor peste Mediterana

– un meteorit intrat în atmosferă al cărui suflet vrea

să ia formă umană – și s-a odihnit pe gardul lui Sinan.

Din mușcătura ei sfîntă răsare mintea tuturor florilor

numele lor dau de gol lumea

așa cum mîna unei femei care încuie pe furiș ușa

dă de gol femeia care se întoarce la ziuă în patul bărbatului

doborît de tăria șnapsului de cucută.

Să vă spun că dragostea se împrumută

nu se oferă?

Nu are rost eu sînt un oracol prost.