IAȘII LUI PATRAȘ/ Lectura, un viciu nepedepsit

Textele din volumul lui Valeriu Gherghel – Porunca lui Rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice (Editura Polirom) – sunt elaborate cu o știință a scrisului și cu o competență care descurajează din start pe hermeneuții căutători de noduri în papură. Se vor găsi, totuși, destui îndrăzneți care să strâmbe din nas și să susțină sus și tare, ca altădată Giovanni Pico della Mirandola, conte de Concordia, că știu tot ce se poate ști și încă ceva pe deasupra. Treaba lor.

Valeriu Gherghel nu are pretenția asta. Își recunoaște chiar, în repetate rânduri, limitele, îndemnându-ne să fim și noi îngăduitori și să nu sărim în sus dacă descoperim vreo greșeală. Inutilă precauție: nu am găsit nici una, măcar o virgulă acolo, ceva. Nimic. Autorul nu respinge, totuși, posibilitatea. A descoperit, se pare, suficiente dovezi – la alții! Altfel nu ne-ar ruga, cu binevoitoare maliție, să nu fim indignați când un eseist de o erudiție formidabilă atribuie fără să clipească Jurnalul din anul ciumei lui Jonathan Swift. Să înțelegem, apoi, și că sfârșitul lumii poate fi (cum crede un intelectual școlit temeinic, altfel “gurmand” și “băiat de treabă”)… “scatologic” – doar omului trebuie să-i fie greu în clipa cea de pe urmă, nu? Și cum să nu-l compătimim sincer pe inteligentul traducător al lui Voltaire care își mărturisește regretul profund de a nu-l fi putut citi pe Leibniz, necunoscând… germana?
Știu. Conștiința ridicolului nu te poate scăpa de ridicol. Fiecare ajunge, mai devreme sau mai târziu, vorba unui prieten care a văzut multe, la hotarul maximei sale incompetențe.
Deși titlul este suficient de lămuritor, să iau și eu, așadar, cu orice risc, taurul de coarne. Despre ce este vorba în carte?
Eseurile urmăresc, toate, aceeași temă, “în virtutea unui plan, dar fără nici o sistemă” (suntem preveniți, elegant), și schițează atât “o succintă istorie a lecturii (și cărții) în Antichitatea târzie și Evul Mediu”, cât și “o istorie personală”, “o ego-grafie”. Pentru a nu lăsa pe nimeni, cumva, pradă incertitudinilor, autorul își avertizează dintru început cititorii asupra caracterului ludic al propriei atitudini față de erudiția de care uzează mai mult în scopul de a lua în tărbacă pedanteria și tacticoasele năravuri cărturărești. Cel ce a avut răbdare să stea în biblioteci ani la rând își poate permite și asemenea gesturi, fără să se dea după deget și fără să se teamă că s-ar putea face de râs. Cărturarul fiind, prin definiție, “o ființă de comedie”, eseistul înțelege să-și etaleze cunoștințele cu șarm și cu detașare (auto)ironică, în linia a ceea ce se înțelegea cândva prin gaia scienza. De aici și nonșalanța de a transmite într-o formă lejeră, seducătoare, lucruri dintre cele mai grave și complicate, care au dat de furcă multor capete luminate.
În prima parte a cărții (Tolle, lege: ia și citește!) Valeriu Gherghel pune sub semnul întrebării o mulțime de idei vehiculate ca adevăruri irefutabile de mai toată lumea, poate și pentru că au fost formulate de scriitori cu autoritate, pe care e greu să nu-i crezi pe cuvânt. Iată, de-o pildă, celebra teorie a mutației valorilor estetice, care a făcut carieră în istoria și critica literară de la Lovinescu încoace. Radicalitatea cu care mentorul de la Sburătorul fixa fără ezitări opoziția dintre operele trecutului și cele ale prezentului, dintre valoarea noțională și aceea de sugestie, dintre intelect și sensibilitate, atitudinea aceasta mult prea tranșantă fusese strașnic combătută și în perioada interbelică, dintre observațiile cele mai pertinente meritând a fi reținută opinia că “mutația” esteticului ține de receptare și are doar o relevanță psihologică. Traducătorul lui Homer credea, lucru cunoscut, că la trecut nu te poți raporta decât pe cale intelectuală și că sensibilitatea cititorului vibrează numai în fața creațiilor artistice contemporane. Mai târziu, Nicolae Manolescu preia cu un entuziasm cam pripit ideea, susținând că “operele literare își pierd actualitatea”, ajungând să fie citite după un timp doar o mână de “vicioși”. Valeriu Gherghel își recunoaște viciul și intră în joc fără ezitare, sătul de atâtea încântătoare platitudini câte îi va fi fost dat să audă.
Eseistul observă mai întâi, cu dreptate, că nu valoarea în sine a unei opere suferă “mutații”, ci “lectura” ei. Apoi, “valoarea estetică” îi apare ca “o sintagmă lipsită de sens”, la care e mai bine să renunțăm. Și asta pentru că nu desemnează nimic precis, “nu acoperă o realitate anume, care să poată fi definită universal”. Opera literară presupune un amestec axiologic, esteticul fiind o funcție care “leagă” între ele valori așa zicând “substanțiale”, “de conținut”. De aceea prețuiește Valeriu Gherghel scheletul noțional al textelor vechi, o dată ce capacitatea de sugestie a expresiei s-a diluat. Traducerile în proză și cât mai exacte ale epopeilor homerice, spre exemplu, sunt de preferat versificărilor arhaizante, ce încețoșează sensul.
Dar între intelect și sensibilitate se cască o prăpastie de netrecut? Erau oare altfel construiți oamenii din trecut, și încă într-o asemenea măsură încât să simtă și să înțeleagă cu totul alte lucruri decât noi, cei de azi? “De ce – se întreabă autorul – trăirile noastre ar fi altfel decât trăirile cavalerilor și domnițelor care ascultau poveștile despre moartea eroică a lui Roland sau despre nebunia lui Don Quijote? Și de ce plăcerea noastră ar fi mai mică (ori mai mare) decât plăcerea acestor cititori defuncți?” Nu, e limpede, omul nu avea cum să se schimbe într-atât. Iar între rațiune și simțuri rămâne mereu o legătură. Cititorul Valeriu Gherghel nu se teme de plăceri și, inversând raportul obișnuit, crede că nimic nu este în simțuri fără să fi trecut mai întâi prin intelect. Și dacă “desfătarea este efectul unei căutări exegetice”, poate că, într-adevăr, “percepe mai acut cel ce percepe mediat”.
Bun. Admițând că lectura îți intensifică pofta de viață și îți rafinează sensibilitatea, și că, fără să abolească ori să substituie lumea, cartea “ajută să te înțelegi mai bine și să-ți exprimi mai clar și mai complet trăirile”, ce trebuie să citești? Eseistul spune fără ezitări: clasicii. Adică scriitorii “care rezistă până și celei mai puțin binevoitoare dintre recitiri”. Mi-a sărit în ochi această, sugestivă, mărturisire: “Cum să părăsești Crimă și pedeapsă pentru Ravelstein? Ori Ape de primăvară pentru În afara destinului (a lui Imre Kertesz). Sau Învierea pentru Pianista (Die Klavierspielerin a lui Elfriede Jelinek)? Și, în definitiv, cine renunță, după o anume vârstă, la o plăcere veche pentru una nouă? În materie de lectură, donjuanismul este exclus”.
Există însă cărți care, citite numai cu mintea, nu procură, totuși, nici un fel de plăcere. Exemplu: Litera stacojie, romanul puritanului prozator american din secolul al XIX-lea Nathaniel Hawthorne. Plicticoasă poveste! Noroc cu teoriile despre narațiune ale lui Umberto Eco, care oferă “cititorului real”, dispus să piardă vremea cu îndeletniciri mai puțin serioase, prilejul unei interesante aplicații. Treptat, lectura devine captivantă și începe să se transforme într-o “partidă de șah”, satisfacția celui care parcurge “cu o vervă suspectă” textul provenind exclusiv din anticiparea strategiilor narative ale prozatorului. Aici discursul eseistic pune în lumină, cu haz, inadecvarea teoriei la realitatea vie a literaturii, nu întotdeauna atât de ușor previzibilă.
Uf, dar cât de meschină este plăcerea pe care ți-o dă confirmarea propriilor bănuieli! Ce trist e câteodată să descoperi că ai avut dreptate! De aceea, poate, preferă eseistul să rămână de-a pururi un lector naiv, să se lase chiar înșelat, fie și cu bună știință, numai să nu devină bănuitor…
Pentru că de păcatul suspiciunii se vor fi făcut vinovați destui cărturari care au încercat să se apropie de viață prin cărți. Iată-l pe Montaigne, glosând cu spor pe marginea textelor altora, din dorința de a se cunoaște pe sine. Până la urmă, ajunge să constate că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par și să nutrească iluzia configurării unui “eu” liber de orice constrângeri, edificat prin experiența directă. Citindu-i atent pe istoricii antici, Montaigne observă că în spatele unor strălucite victorii, care au schimbat fața lumii, se ascund adesea lucruri meschine, înjositoare. Un conducător de oști, fricos, lasă impresia că e viteaz. Altul își jertfește viața nu pentru o cauză nobilă, cum cred camarazii de arme, ci pentru că îl așteaptă temnița. Vă amintiți cum s-a sinucis un poet genial împreună cu logodnica sa, fără să aibă habar că femeia consimțea la un asemenea gest de nebunie sublimă știindu-se, oricum, lovită de o boală fără scăpare? Clar, mobilul faptelor noastre nu e, adesea, tocmai curat. De aceea, ambiguitatea și echivocul îl înspăimântă pe vestitul scriitor francez mai mult decât orice, pentru că îi zdruncină credința în capacitatea de a înțelege și explica fără rest ființa umană.
Dar Valeriu Gherghel își afirmă răspicat îndoiala în privința existenței unei asemenea înzestrări suprafirești. Omul rămâne o enigmă. Cât despre posibilitatea cunoașterii absolute, să fim serioși! Principiul cauzalității i se pare autorului, normal, un compas prea rigid pentru a ilustra funcționarea gândirii umane “care prezintă mereu concluzii indubitabile, fără a le extrage din premise certe”. În fond, gândirea “se bizuie mai mult pe motivații vagi” și confuze. De unde și acceptarea contradicțiilor, și opțiunea pentru eseu ca formă discursivă ce sare din patul procustian al raționamentului silogistic.
Partea a doua a volumului (Lectio divina: lectura sacră) se concentrează asupra modalităților, adesea surprinzătoare, de interpretare a Scripturii, eseistul evidențiind totodată contextul ideologic, de mentalitate, care determină o anumită atitudine față de Carte și un anumit tip de lectură. Cea mai intensă și păgână sexualitate respiră, dintre textele biblice, evident, Cântarea Cântărilor. Teologii s-au confruntat de la început cu dificultatea de a transfigura sensul erotic-nupțial în sens alegoric, lucru pe care au reușit să-l facă până la urmă cu abilitate abia exegeții creștini, de la Origen și Sf. Augustin până la Sf. Bernard. Hermeneuții iudei, însă, nu puteau accepta mistificarea și, obișnuind să citească literal, după normele celei mai stricte tradiții, au găsit o soluție ingenioasă. După cum atrage atenția Valeriu Gherghel, lectura presupunea, în vechime, un anumit ritual. Omul citea întotdeauna supravegheat, în cadrul unei comunități exegetice. Neputând distruge pur și simplu poemul, lui Rabbi Akiba îi vine ideea genială să interzică numai rostirea lui în context nupțial. Citirea în sinagogă, alături de membrii comunității, impune imediat “o justă înțelegere”.
Pornind de la aceste observații, eseistul emite unele ipoteze care ar putea surprinde, plauzibil, motivațiile ascunse ale câtorva gesturi extreme generate, de-a lungul vremii, de lectura Cărților Sfinte. De un “mod echivoc de a înțelege lectura și funcția ei” se face vinovat Origen, teologul “adamantin” din al doilea secol creștin, care ar fi citit literal, se pare, pasajul din Evanghelia după Matei (19.12): și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înșiși, pentru împărăția cerurilor. Deși vorbise despre cele trei sensuri ale Scripturii: literal (istoric, somatic), pneumatic (moral, tropologic) și spiritual (mistic, alegoric), Origen nu ezită să se mutileze, dând dovadă de o uluitoare lipsă de sagacitate și rămânând, tocmai el, care știa totuși cum stau lucrurile, doar la litera textului. Dar gestul său poate avea – insinuează Valeriu Gherghel – și altă noimă: “dacă e un efect de lectură, mutilarea provine din refuzul plăcerii și, în același timp, din neputința acestui refuz”.
Peste cincisprezece veacuri, în Anglia protestantă, burghezul Samuel Pepys ține un jurnal intim care îi va aduce gloria postumă. Și asta pentru că diaristul a fost, într-adevăr, cum bine remarcă autorul cărții de față, un cititor formidabil. Citește tot ce-i cade în mână, cu o curiozitate insațiabilă și cu o mare disponibilitate cognitivă. Viețile sfinților și ale împăraților romani, tratate de filosofie și de hidrostatică, culegeri de poeme, totul până într-o zi (la 13 ianuarie 1668, ni se precizează, exact), când descoperă într-o librărie nemaipomenitul volum intitulat L’Eschole des filles. E vorba de o carte licențioasă, pe care puritanul Pepys ezită îndelung să o achiziționeze. În fine, până la urmă o cumpără, dar amână mereu momentul păcătoasei lecturi. Dar ispita se dovedește irezistibilă și, după ce își satisface, totuși, vinovata curiozitate, notează în jurnal acest enunț enigmatic: It did hazer my prick para stand all the while, and una vez to decharger, enunț pe care eseistul nu-l mai traduce, din motiv că i-ar lipsi, chipurile, competența. Mie, cu atât mai mult. Mai bine încercați dumneavoastră s-o faceți, pe cont propriu… Concluzia la care ajunge exegetul e surprinzătoare: “Istoria lecturii creștine începe, poate, cu o castrare și se încheie cu o autofricțiune. Într-un fel citește Pepys, într-altul Origene. Dar de fiecare dată lectura are o finalitate somatică”.
Pagini dense și de mare subtilitate sunt dedicate apoi reflecțiilor privind raportul dintre imaginație și realitate (vezi cap. III, Mirabilia), dintre text (virtual infinit) și lumea fenomenală (finită). Au existat cu adevărat toate acele lucruri bizare plăsmuite de mintea înfierbântată a omului medieval? De ce oare puterea închipuirii a înăbușit, adesea, simțul realului? Prin ceea ce vedem în jurul nostru, prin ceea ce percep simțurile noastre putem înțelege pe Dumnezeu (per speculum)? Dar cuvintele pe care le folosim, sunt ele motivate ontologic sau rămân simple semne convenționale? De ce numele (“trandafirului”, de exemplu) nu mai desemnează nimic (desemnează nimicul)? Iată doar câteva dintre întrebările, neliniștitoare, care trimit la alte, nenumărate, îndoieli și incertitudini.
Inteligent, eseistul se ferește să tragă concluzii, evită răspunsurile tranșante. Ceea ce nu înseamnă că ar fi un relativist fricos, un individ cu mințile rătăcite de prea multă carte, un om fără nimic sfânt. Nu! Valeriu Gherghel nu e un laș care să ocolească primejdiile, dar nici nu sare în foc doar de dragul artei, nu-i place scandalul și nu fluieră în biserică, detestă polemica și urăște ura. Are chiar destule lucruri sfinte, dar nu se lasă orbit de ele și nici nu pare pornit pe scos ochii altora. E un sceptic, adevărat, dar nu un pyrrhonian. E tolerant, dar nu până într-acolo încât să accepte prostia. Îndoiala sa e mai mult o metodă, deprinsă probabil de la filosofii pe care i-a frecventat cu predilecție, și din afinitate temperamentală. Mă gândesc, în primul rând, la Descartes. De la autorul Tratatului despre metodă își va fi însușit eseistul maniera limpede și tăioasă de argumentare, stilul auster, fără bălțate zorzoane (mărturisire elocventă: “nu mi-a plăcut să complic, expresiv, lucrurile”).
Lui Valeriu Gherghel, ale cărui texte uimesc rareori prin calități plastice, picturale, imaginația nu i se aprinde prea ușor, și nici așa, cu orice prilej. Are orgoliul lucidității și refuză, obstinat, amăgitoarele farmece ale vieții. Nu vrea să se arate deloc mișcat (tocmai pentru că este, zicem noi, amintindu-ne de gestul autosacrificial al gânditorului cu mintea ca diamantul ce vestea, la începuturile creștinismului, apocatastaza) în fața frumuseții (vai, trecătoare!) a naturii și a femeii, pe care o descrie în vorbe deloc măgulitoare: “eu pătrund cu lumina sfredelitoare a închipuirii mult dincolo, până în străfundurile tenebroase ale prototipului feminin, eviscerându-l. Acolo descopăr, sub lumina calpă a corupției, hârca și sistemul digestiv ruinat. Funcția mea imaginativă se comportă, astfel, ca un soi de burghiu irezistibil, înfipt în crusta amăgitoare a ființelor. Ce va fi fiind, în realitate, dincolo?”
Prin urmare, frumusețea ascunde cumplite capcane. De aceea, pe Valeriu Gherghel nu spectacolul lumii îl fascinează cu adevărat, cât mecanismul gândirii, capacitatea de a imagina și trăi fantasma care se cheamă viață. Ideea, nealterată de pasta vâscoasă și impură a existenței. Ideea gândită în sine și stoarsă, dialectic, până la aporie.
De pe tărâmul acesta de gheață, al modelelor eterne și nealterate, universul întreg pare un edificiu fantezist și iluzoriu, o scenă de teatru pe care se joacă de veacuri aceeași comedie a amorului (“amorul, în esența sa inefabilă, nu consistă decât în frecarea temporară a două epiderme transpirate și într-un amestec de secreții”; “iubirea e, în esența ei, o întrepătrundere de atomi violent frecați, de secreții… eliberate prin spasm”), a suferinței (“o reacție pentru ceilalți”) și a morții (“ceremonia despărțirii de altul”). Viziune hrănită din sevele gândirii medievale, din disprețul față de lume (contemptus mundi) al omului care a văzut cu ochii minții lucruri cu adevărat demne de slava lui Dumnezeu.
În ultima parte a cărții (Quis est homo hic: cine este acest om?), autorul își asumă riscul de a vorbi fără circumlocuțiuni, firesc și sincer despre sine. Conștient că “nimeni nu e semnificativ prin el însuși”, și că “de obicei, cititorul deduce din operă profilul psihologic al scriitorului și chiar conturul său fizic, în datele antropometrice esențiale”, Valeriu Gherghel trasează câteva linii în vederea schițării propriului portret, pe care refuză (de ce oare? de ce oare?) să-l încheie. Atunci, nu ne rămâne decât să ni-l imaginăm noi până la capăt. Deși suntem preveniți asupra zădărniciei unei astfel de fapte: “renunțați să ghiciți din dosul operei omul. Nu seamănă niciodată”. Bizar lucru. În loc să ne descurajeze, cuvintele astea ne pun parcă și mai mult pe gânduri…
Cine este, așadar, Valeriu Gherghel? Unii l-au confundat cu Paolo Coelho, cel mai cunoscut scriitor de pe glob. Alții, cu pictorul Val Gheorghiu, intelectual cu gusturi alese, mai puțin vestit în cele patru colțuri ale lumii, dar nu mai puțin celebru printre rafinați. Mulți cred că strânse legături de sânge cu înalte fețe bisericești l-ar fi propulsat în locuri considerate, din motive încă obscure, foarte râvnite. Quis est homo hic?
În ce mă privește, ezit să dau un răspuns. Nu am pus niciodată prea mare preț pe zvonuri. Continuu cu naivitate să cred numai în cuvintele autorului. Și să nu fiu un cititor suspicios. Să simt din plin bucuria lecturii. Și să nu mă tem numai pentru atâta lucru.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.