În rivalitate cu puterea politică/ de Alex. Ștefănescu

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.
– Cunoscând cauzele neartistice ale artei nu profanăm actul creației și nici nu distrugem climatul de evlavie necesar receptării, ci, dimpotrivă, augmentăm emoția estetică și o fundamentăm.
– Și care ar fi, după părerea ta, aceste cauze? De fapt, bănuiesc. Există deja o propoziție celebră (a lui Decimus Junius Juvenalis: Facit indignatio versum) care de două milenii ne tot atrage atenția asupra resurselor de expresivitate din actul indignării. Un om indignat se dovedește întotdeauna mai elocvent decât unul împăcat cu sine și cu cei din jur.
– Nu întotdeauna, ci numai atunci când omul în cauză are o elocvență înnăscută sau dobândită; indignarea nu creează talent, ci doar îl pune în valoare, îi oferă prilejul să se manifeste, îi asigură energia vitală despre care vorbeam. Dar nu ne putem opri cu exemplificarea la atât. În afară de indignare, există numeroase alte elanuri ale ființei care pot fi folosite (așa cum sunt folosiți curenții de aer de către corăbiile cu pânze) pentru desfășurarea talentului. De obicei este vorba de variante ale dorinței arzătoare de a acționa asupra semenilor. Pentru a seduce o femeie greu accesibilă, pentru a incrimina o faptă odioasă, pentru a convinge mari mulțimi să adere la o doctrină, pentru a impune recunoașterea eroismului cuiva și pentru încă multe alte tentative de modificare a atitudinii celor din jur este nevoie de… aptitudini artistice. Imitația inventivă – pe care o consideram esența artei – se dovedește extrem de eficientă pentru atingerea unor scopuri cu totul străine de artă. Dacă vrei să acreditezi ideea că un anumit bărbat a săvârșit fapte de vitejie pe câmpul de luptă nu este deajuns să spui “fapte de vitejie”, ci trebuie să le descrii cu simț dramatic și să-i faci pe ascultători să aștepte cu sufletul la gură sfârșitul istorisirii…
– …Iar dacă mai și precizezi că bărbatul are un călcâi vulnerabil îți poți intitula povestea Iliada!
– De asemenea, în caz că ții cu tot dinadinsul să-i transmiți unei femei ceva din ardoarea ta erotică simpla declarație “te iubesc” nu va avea eficiența necesară; singura soluție va fi să născocești o situație impresionantă, descriind de exemplu o noapte lugubră în care tu, sfâșiat de durere din cauza nerealizării amoroase, îți strigi deznădejdea în solitudine…
– …eventual mai adaugi și un croncănit în engleză, nevermore, și atmosfera-i gata!
– Sau, în sfârșit, dacă vrei să-i înfricoșezi pe răufăcători cu o pedeapsă cumplită n-ai nici o șansă să-ți atingi scopul vorbindu-le, pur și simplu, de o “pedeapsă cumplită”; trebuie să reprezinți caznele…
– …Sigur, ca în Biblie!
– Bineînțeles că am simplificat mult mecanismul psihologic al producerii discursului elocvent, dar în esență așa se prezintă. Fiindcă tot ai adus în discuție Biblia, îți amintesc că are o remarcabilă valoare literară, deși nu aceasta este la origine menirea textelor sfinte. Biserica a folosit adeseori forța literaturii (a artei în general: muzică, pictură, scenografie, coregrafie, arhitectură) ca un mijloc pentru atingerea unor scopuri pur religioase. Și a ajuns chiar, în această privință, la o adevărată virtuozitate, superioară multora dintre tehnicile propagandistice folosite azi în lume de puterea laică.
– Judecând astfel, ar trebui să credem că grațioasa literatură se numără printre formele de exercitare a puterii…
– Se numără și, ca dovadă, intră uneori în rivalitate cu puterea politică. Dar elanul vital care generează literatură nu este numai năzuința de a-i domina pe semeni. Cineva căruia i-a murit mama și o evocă în cuvinte obsesive n-o face pentru a manipula conștiința unui interlocutor, ci pur și simplu pentru a-și satisface lui însuși nevoia de-a o mai vedea pe ființa iubită.

ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com