INTERVIU/ Antigone Kefala: „Limba mea interioară pentru mulți ani a fost româna”

Este poetă, prozatoare, eseistă, diaristă, personalitate de prestigiu a literaturii Australiei, cu o voce lirică inconfundabilă a țării sale. S-a născut la Brăila in 1935, făcând parte din comunitatea grecească a orașului. In 1947 a emigrat impreună cu familia in Grecia, apoi in Noua Zeelandă, pentru ca, in cele din urmă, să se stabilească in Australia. A studiat in România, Grecia și Noua Zeelandă. A avut funcții administrative in sistemul universitar și a făcut parte pentru mulți ani din Consiliul Artelor din Australia. A debutat in poezie in 1973 cu volumul The Alien (Străinul), iar in proză in 1975: The First Journey (Prima călătorie), urmate de o serie intreagă de noi titluri in ambele genuri. Absence (Absență) este o antologie din lirica autoarei, cu poeme inedite (1992, reeditată in 1998). Tradusă in cehă, franceză, greacă, germană, maghiară, italiană, turcă (și acum română), scriitoarea este prezentă in numeroase reviste, antologii, cărți de referință, in Australia și in străinătate. A participat la manifestări literare practic pe toate continentele. Creația autoarei este apreciată pentru austeritate, finețe și intensitate, pentru bogăția ecourilor culturale și existențiale, pentru spiritul ei universal, pentru tonul diferit pe care il aduce in cultura australiană. Scrisul ei reflectă in modul cel mai interesant identitatea dizlocată, vizând – dincolo de suprafața fracturată a unor realități multiple – profunzimea, “experiența fundamentală”. Plecată din România la vârsta de 12 ani (fără să mai revină vreodată), stabilită in Australia din 1960, Antigone Kefala păstrează vie amintirea țării de naștere, a anilor formatori de aici. Și continuă să vorbească uimitor de bine limba română, așa cum se poate vedea și in interviul de față. Volumul de versuri Absență, cuprinzând și un important eseu al autoarei, Drumul spre limbă, este in curs de apariție la Editura Omonia, 2010. – Ce inseamnă pentru Antigone Kefala faptul că s-a născut intr-un port de la Dunăre, in România? – Brăila – nu numai orașul meu natal, dar orașul părinților mei, care s-au născut acolo și intr-o oarecare măsură și al bunicilor mei, care și-au petrecut acolo viața. Brăila a rămas intotdeauna o parte importantă a vieții noastre, nu numai prin faptul că vorbeam românește acasă, dar prin amintirile părinților – viața la Brăila, prietenii lor, viața culturală a orașului, la care ei luaseră parte, toate astea formau un trecut cu care măsuram noile impresii, noile societăți și felul in care ne simțeam. Mai târziu desigur și treptat, necesitățile noii vieți, alte peisagii, alte limbi, au făcut ca trecutul nostru in România să inceapă incet-incet să se indepărteze. – Invremea copilăriei dvs. la Brăila, cum vă simțeați, asemenea și totodată diferit, făcând parte dintr-o anume comunitate, o minoritate etnică? – Evident eram conștienți că nu eram români, ci de origine greacă. Familia insă nu prea lua parte la viața comunității grecești. Tata avea prieteni din copilărie greci, născuți la Brăila, care mai târziu au devenit muzicieni, ziariști, cu care a continuat să aibe contact. – Cum v-a marcat emigrarea? Cât de mult se pierde, cât de mult se câștigă? Cum au fost, in experiența dvs., vârstele emigrării? – Emigrarea ne-a marcat fundamental. O ajustare continuă la alte societăți, limbi, aspecte culturale – intr-o mare măsură am devenit alți oameni. Nu uitați că am schimbat nu numai o țară, dar am plecat din România in Grecia, din Grecia in Noua Zeelandă și de acolo finalmente in Australia. Ce am câștigat – desigur o imagine mult mai largă asupra lumii, a vieții, a oamenilor. Ce am pierdut – siguranța unui atașament mult mai direct la un peisagiu, un fel de viață, o istorie, o cultură create de un trecut in care crescuserăm și ne simțeam acasă. – In ce măsură pozitia unică a culturii grecești in formarea-definirea lumii vestice a fost importanta pentru dvs. ca “cetățean al lumii”? – Cultura greacă a fost un element important, mai mult din cauză că Tata, in deosebi, era foarte atașat de ideea elenismului. Vorbea și scria greaca bine, importa cărți din Grecia și menținea contactul cu prietenii de origine greacă. Cu un nume ca al meu, e puțin dificil să nu fii asociată cu Grecia. Dar asta a rămas ca un substrat, ca să spun așa. Unica mea experiență directă privind Grecia, la inceput, a fost ca refugiat, pentru câțiva ani, in condiții foarte grele și cu probleme enorme, pe care toată familia căuta să le rezolve. Cultura franceză aș putea spune că a avut o importanță mai mare in formarea mea decât cultura greacă și mai târziu, desigur, cultura engleză. – Ce valoare specială atașați de cultura Australiei și cum vă găsiți locul, afinitățile, in această cultură? – Atașez o mare importanță culturii australiene, văzând-o, trăind-o. Desigur, Australia este o țară tânără, 200 de ani de la colonizare, pe un teren vast și in care cultura primilor locuitori – aborigenii, care au fost aici de mai mult de 40.000 de ani – nu a devenit decât acum parte din cultura generală a Australiei. Cultura Australiei s-a constituit fundamental din cultura Angliei și, desigur, realitatea locală a impus alte valori și direcții. Cât privește locul meu și al altor scriitori veniți, am rămas oarecum pe margini. Suntem marcați, intr-o oarecare măsură, de locurile unde ne-am născut, de limbile pe care le vorbim și toate astea aduc un element intrucâtva străin stilului nostru. – Ce inseamnă pentru dumneavoastră scrisul propriei poezii? – Necesitatea să exprim, intr-o formă cât mai vitală cu putință, experiențe fundamentale. – Nu de puține ori in scrisul dvs. am simțit că natura și cultura sunt intru totul egale in spațiul autenticității dvs. Cum vă raportați, ca scriitor, la celalte arte? – Artele in general au format de la inceput baza pe care am utilizat-o ca să ințeleg viața. Am crescut cu muzică clasică de când eram copil. Tata era violinist și fratele violoncelist, inainte să plecăm studia la Conservatorul din București și mai târziu a studiat la Conservatorul din Atena. Muzica a rămas o parte foarte importantă a vieții mele, o consolare. Pictura, sculptura erau un interes al intregii familii, vizitam expoziții, citeam cărți de artă. In ultimul an in țară, petrecut la București, vizitam pinacotecile și muzeele. In Australia mulți dintre prietenii mei sunt pictori și sculptori. – Cum resimțiți in acest moment climatul literar, viața artistului, promisiunea ca vocea creatoare să fie auzită, miza posibilă pentru demersul creator? – Dificil de răspuns – câteodată sunt foarte entuziasmată de posibilitățile introduse de noile tehnologii – o universalitate in cultură și informații, o epocă in care toți se pot exprima, pot schimba idei peste hotare. Pe de altă parte, o enormă «producție», toată lumea scrie, multe dintre cărțile publicate au puțină valoare in termeni literari. – Traducând poezia dvs., am intâlnit o fină rețea de sunete diverse, căutând, parcă, albia unor limbi diferite. De câteva ori cel puțin mi s-a părut că secvențe din versurile dvs. iși găsesc expresia română cu un firesc magic. Credeți că in amintirea dvs. profundă s-a păstrat ceva din rostirea de limbă, de poezie românească? – Sunt sigură că elemente ale limbii românești au avut o mare influență asupra scrisului meu. De aceea, intr-o măsură, traducerile dvs. au ceva firesc. Nu uitați că, deși am continuat să invăț alte limbi – greaca, franceza, engleza -, limba mea interioară pentru mulți ani a fost româna. Literatura română făcea parte din viața cotidiană acasă – Eminescu, Caragiale, Blaga, Delavrancea, Brătescu-Voinești, Arghezi și alții. Unicele lucruri pe care le-am luat când am plecat din România au fost instrumentele muzicale și niște cărți. Poemul lui Coșbuc, pe care il menționam de câte ori priveam o lună ridicându-se prin țările unde mă găseam: «…Iese luna din brădet/ și se-nalță-ncet-incet/ Gânditoare ca o frunte/ De poet…». De aceea mi-a făcut enormă plăcere cartea Hellenism in Romania, publicată la Editura Omonia, pe care d-na Elena Lazăr, directoarea editurii, mi-a trimis-o. O carte plină nu numai de localități, formidabile informații istorice, ilustrații… scriitori… o grămadă de nume din copilărie – Perpessicius – despre care nu știam nimic, dar al cărui nume mă incântă… – Observând mai intâi cu deosebită admirație limba română excelentă pe care o vorbiți și azi, aș dori să vă intreb ce gândiți, ce simțiți despre această “intoarcere acasă”, in țara unde v-ați născut, prin text, prin publicarea scrisului dvs. in limba română?

– Am fost foarte mișcată când am citit traducerile poemelor făcute de dvs. O intoarcere. Pe de altă parte, tristețea că lucrurile au venit prea târziu, când toată familia a murit. Mamei in special i-ar fi făcut o mare plăcere să le citească. In privința legăturii noastre cu țara, ca să intrebuințez din nou pluralul pentru toată familia, incet-incet am pierdut contactul cu noua literatură, cu noii artiști, noile direcții pe care artele le-au luat in România după plecarea noastră. Puține noutăți din România ajungeau pe aici și România apărea foarte rar pe radarul cultural – doar câteva nume, in muzică Enescu și Lipatti, in literatură cei din Franța, Ionesco și Cioran și, desigur, Brâncuși. Numai in ultimii ani au inceput să apară traduceri in engleză din poeți români, iar acum – și filme. E o plăcere pentru mine să discut du dvs. pe românește despre lucruri așa importante și sper că cititorii Ziarului de Duminică vor fi convinși că o mică parte din România mai trăiește pe meleagurile acestea atât de indepărtate.