Irezistibil/ de Dan Coman

Dan Coman (foto) s-a născut la 27 iulie 1975 în localitatea Gersa, jud. Bistrița-Năsăud. A debutat cu volumul “anul cârtiței galbene”, Editura Timpul, Iași, 2003. Au urmat volumele: “ghinga”, Editura Vinea, București, 2005 și în anul 2009, “Dicționarul Mara”, Editura Cartier, Chișinău. În 2004 obține Premiul Național de poezie “Mihai Eminescu” pentru Debut, Botoșani și Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2010, a primit Premiul pentru poezie Radio România Cultural. Poemele sale sunt prezente în antologii din România, Suedia, Franța, Serbia, Ungaria, Slovenia, Canada.

“Irezistibil”, debutul în proză al lui Dan Coman, este romanul vieții lui D Great Coman, un poet care, în căutarea succesului, își pierde nu doar identitatea, ci și chiar cele mai profunde substraturi ale ființei. Locuit și manipulat de un altul – lipsit de scrupule și condus de visuri de glorie literară – poetul se autodevorează, punând astfel punct acestei coabitări fatidice. În final, rămâne un ecorșeu de poet sub lupa unui prozator necruțător.
“Confesiuni funambulești, hohote de râs și scâncete, totul pentru a spune răspicat că poezia e dezmeticire, chiar dacă această dezmeticire nu face altceva decât să ne confrunte cu teribilul spectru, pentru că, până la urmă, dezmeticirea vine la braț cu prăbușirea. Dan Coman nu ne lasă nicio iluzie, cititorii nu există, poetul moare sufocat cu versurile proprii. Asistăm la prăbușirea prin poezie în maniera unică a lui Dan Coman; nimic nu pare mai fascinant, mai irezistibil.” (Marin Mălaicu-Hondrari)

Fotografia autorului: Zinke Iagger

Studio 45 – fragment

Era sâmbătă dimineața, se făceau două luni jumate de când venisem aici. Știu cu siguranță că era sâmbătă dimineața pentru că, trezindu-mă și pregătind cafeaua, m-am auzit spunând cu voce tare: e sâmbătă dimineața. De fapt, așa răsunau vorbele astea în mintea mea, dar ceea ce m-am auzit spunând era ceva în nemțește. Am tresărit. Am mai spus o dată același lucru, în minte suna clar, e sâmbătă dimineața, dar vorbele mele odată rostite erau într-o germană cursivă și răspicată, așa cum auzeam în fiecare dimineață la radioul de aici. M-am speriat puțin, o fi din cauza surmenajului, de când am venit aici nu prea dorm noaptea, degeaba mă tot învârt în pat, degeaba mă tot ridic și fumez, degeaba mă dezvelesc și mă învelesc și mă întorc de pe-o parte pe alta, iar dimineața la nouă sunt în picioare, mereu cu gândul că poate voi reuși să scriu. Am preparat cafeaua și, în loc să merg să o beau la birou, așa cum făceam de fiecare dată, m-am întins înapoi în pat. Am mare nevoie de odihnă, trebuie să încerc să mă gândesc cât mai puțin la scris. În lunile astea nici măcar nu m-am plimbat cum se cuvine, n-am mâncat decât salamul ăla subțire; în rest, cafea și tutun și mereu înțepenit deasupra unei hârtii cu pixul în mână, ore în șir, fără nici cel mai mic cuvânt în cap. Nu reușisem nimic, poate doar să-mi tulbur mințile, îmi tot repetam stând în pat, cu buzele strâns lipite una de alta.
Nu se poate așa ceva, e imposibil, am zis cu voce tare și imediat am sărit în picioare. Nu mi se părea, chiar vorbeam în germană. Vorbele se auziseră cum nu se poate mai bine și, deși nu înțelegeam o iotă, mi se părea că am spus ceva mult, mult mai lung. Am deschis ușa dulapului de haine, pe interiorul ei e oglinda, și m-am privit. Nici o modificare. Mă cheamă Dan Coman și sunt din România. M-am tras un pas în spate, cu capul zvâcnind de parcă cineva ar fi vrut să mă lovească peste față. Gura mi se deschidea normal, în minte vorbele astea le auzeam clar în românește, dar vocea mea rostea totul într-o germană sigură din care nu înțelegeam nimic. Dan Coman, am mai zis și ce-am auzit n-a fost nici Dan, nici Coman, ci o propoziție în germană lungă de aproape zece cuvinte. Am fugit la baie și mi-am băgat capul sub robinetul de apă rece. Eram furios și extrem de speriat, nu-mi puteam da seama dacă ce se întâmplă, se întâmplă cu adevărat sau totul era doar în mintea mea și mintea mea o luase razna… Teodor! Da, da, să mă duc la Teodor, să încerc să-i spun, el mă va ajuta cu siguranță, doar e prietenul meu cel mai bun. M-am șters la repezeală și, înainte de a deschide ușa, am mai spus: ce puii mei, Dane? Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile, îmi vâjâia capul, dar germana o rosteam fără ezitare.
Am bătut la ușă de mai multe ori, nu mi-a deschis nimeni. Să insist, poate doarme, mi-am spus și am continuat să bat. Ușa din capătul holului se deschise, am tresărit dar nu era Teodor, ci o domnișoară lungă și subțire, tipa stătea dincolo de studioul meu, Viola van Beek, așa scria pe ușa ei. Am mai bătut o dată, nimic. Când ea a trecut pe lângă mine și am deschis gura să spun hello, numai ce m-am auzit iar în nemțește. Nu știu ce i-am spus, dar a râs și a dat din cap, Ja, Ja, și vocea mea ieșindu-mi iar dintre buze și vorbind fără ca eu să înțeleg o iotă din ce spun. Viola învârtise cheia, dar s-a oprit în ușă și m-a ascultat, a râs iar dându-și puțin capul pe spate, mi-a răspuns fără ca eu să înțeleg ce, dar m-am trezit râzând și ultimele mele vorbe erau Ja, Ja, doar atât puteam pricepe din toată germana, Ja, Ja. După ce Viola a închis ușa în urma ei, m-am strecurat repede în camera mea și, tremurând, mi-am aprins o țigară. Am umblat încolo și încoace, am tras cu urechea, poate o să aud pașii lui Teodor, poate el mă va ajuta. Țigări, am strigat și propoziția în nemțește a ieșit dintre buzele mele și a răsunat lung printre pereți. Cafea, am zis și m-am ascultat vorbind ceea ce nu înțelegeam. Țigări și cafea − încercam acum să văd dacă recunosc vreun cuvânt, o prepoziție ceva, nimic-nimic, doar că totul era în germană, de asta eram cum nu se poate mai convins.
Teodor fusese cu bicicleta prin pădure. Bătrâne, am mers chiar și cu 40 km pe oră, mi-a zis deschizându-mi ușa. Condiția mea fizică e impecabilă, iar prin pădure sunt locuri minunate pentru pedalat. Râse. M-am oprit în mijlocul camerei, inima îmi bătea cu putere gata să-mi iasă din piept. Înțelegeam tot ce vorbea. Da, Teodor vorbea în românește și eu înțelegeam perfect. O clipă am sperat că totul a fost doar în mintea mea epuizată, câteva momente de rătăcire de la oboseală și de la tot chinul acela cu scrisul. Frate, i-am zis, cred că am o problemă. Mi s-a făcut pielea de găină auzindu-mă vorbind iar în nemțește, dar Teodor nici măcar nu întoarse capul, își pornise laptopul și stătea așa aplecat deasupra lui, da, bătrâne, sigur că-ți fac o cafea. Mi-am dres glasul și, apropiindu-mă, am zis mai tare: Teo, am o mare problemă, nu știu ce să mă fac. Era vocea mea dar nu se auzeau decât vorbe nemțești. Teodor se întoarse și râse, ei, lasă, bătrâne, mâine te iau și pe tine, azi am fost doar să cercetez terenul. Și n-o să mai merg așa tare, îți promit, doar o plimbare scurtă de bătrânei pe bicicletă, zise și râse din nou. Mă duc să pun de cafea și să fac un duș, poți să-ți pui niște muzică dacă vrei. Teodor, ce dracu, nu auzi cum vorbesc? Nu ți se pare nimic ciudat? De ce nu zici nimic? N-am nici o frică, zise el bătându-mă pe umăr, știu că nu deschizi fișierele mele, oricum n-ai avea ce să vezi, eu tot ce scriu, scriu de mână − și după ce puse oala pe aragaz intră la baie. M-am lăsat în fotoliu și mi-am prins capul în palme. Nu înțelegeam. Am stat așa până a ieșit de la duș, cafeaua e gata într-un minut, mi-a strigat. Știi, azi când îmi luam bicicleta de-acolo, de lângă Hause 1, m-am întâlnit cu o tipesă, o americancă, măi. O cheamă Kristina și e sculptoriță. Am vorbit cu ea despre Brâncuși și Giacometti, adică mi-a zis ea ceva, nu știu ce, că n-am înțeles prea bine și eu i-am zis imediat Brâncuși, great sculptor. Am vrut să-i spun ceva și de Giacometti, dar săraca n-a înțeles mare lucru. I don’t understand, zicea și zâmbea nevinovat. Giacometti, that’s all, i-am băgat imediat și ea a dat din cap, yes, yes. Vezi, bătrâne, că și cu engleza asta a noastră tot reușim să comunicăm? Râse din nou și când veni cu ceștile m-am ridicat și i-am strigat: ajută-mă, Teo! Uită-te la mine, ascultă-mă, nu vezi că nu mi-e bine? Ei, dar eu tocmai la astea tinerele am șanse, zise Teodor privindu-mă în ochi, Kristina e americancă, deși numa’ americancă nu pare, mai degrabă bulgăroaică sau ceva poloneză. Teodor, tu auzi ce-ți spun? Germana mea răsuna prin toata camera, dar lui nu i se părea nefiresc că vorbesc în limba aia ciudată, râdea și-mi răspundea cine știe ce. Și-atunci ce fusese cu Viola, doar ea nu știe nici o boabă de română? A râs și a vorbit cu mine în germană, nici ea nu părea a fi surprinsă că, brusc, vorbesc atât de bine limba asta. O, stai, dar ea nu știa ce limbi vorbesc eu, de aia nu a fost surprinsă. Ce i-oi fi spus de s-a distrat atât de bine? Am băut cafeaua din două înghițituri, apoi am ieșit din studioul lui Teodor fără să mai scot o vorbă. L-am mai privit o dată din ușă, stătea aplecat peste laptop și fredona melodia pe care tocmai o pusese. Din punctul lui de vedere nu era nimic în neregulă, iar eu eram gata să înnebunesc de spaimă și de neputință.

În următoarele săptămâni n-am mai ieșit din studio. De câteva ori a bătut cineva la ușă, cine putea fi dacă nu Teodor, dar n-am deschis. Am spus de mai multe ori nume și propoziții și înjurături în românește, dar ele erau în românește numai în mintea mea. Tot ce auzeam din ce spuneam era în germană − și nu înțelegeam nimic din germana asta. Era clar că ce vorbesc nu e același lucru cu ce gândesc, vizita de la Teodor și întâlnirea de pe hol cu Viola mi-o dovedeau cu vârf și îndesat. Noaptea degeaba mă tot învârteam în pat, nu puteam adormi decât foarte, foarte greu, și numai în zori. Într-una din nopțile astea, pe la patru, am ieșit de sub plapumă, am aprins lampa de la birou și am scos hârtiile din sertar. Erau goale toate, în trei luni n-am reușit să scriu nici un rând. Îmi adusesem de acasă zece pixuri cu gel negru și cinci caiete studențești cu foi veline − nu știam că o să găsesc atâta hârtie aici, în sertarele biroului. Nici nu conta, mie îmi plăcea să scriu pe caietele astea − și iată că până acum nici nu le-am atins. Fumasem deja trei țigări când, aplecat deasupra hârtiei, am început să scriu: nu sunt nebun, nu sunt nebun, nu sunt nebun. A trebuit să trag lampa mai aproape ca să fiu sigur că e așa: pe hârtie se înșirau cuvinte nemțești din care nu înțelegeam nimic și cuvintele astea umpluseră aproape jumătate din pagină, deși eu nu scrisesem decât: nu sunt nebun nu sunt nebun nu sunt nebun.
Cred că am adormit cu capul pe masă, a trecut ceva timp până să mă dezmeticesc, prima dată am crezut că bate cineva la ușă, abia apoi am realizat că sună telefonul fix. Mă dureau toate oasele, când am ridicat receptorul am auzit-o pe nevastă-mea, bună dimineața, a zis, ai băut cafea? Bună dimineața, am zis și era gata să scap din mână telefonul, vocea aia vorbind nemțește m-a surprins din nou. A, fain, în sfârșit te-ai hotărât și tu să o bei cu lapte − vocea soției mele era limpede, părea bucuroasă că mă aude, azi mă duc la ai mei, a zis, e ziua lui taică-meu, vezi să nu uiți să-l suni, să-l feliciți, știi că s-ar bucura. Încercam să mă liniștesc, respirația mi-o luase razna. Hei, mă auzi? Ja, Ja, am zis. Fir-ar să fie, am răbufnit și cuvintele germane treceau dincolo de receptor și nevastă-mea râdea, ei, lasă, tu întotdeauna exagerezi. Nina, am zis, mă auzi? Înțelegi ce spun? Înțelegi? Sigur că vin și eu, să luăm odată vacanța asta de vară, știi doar că n-am cum lipsi de la școală. Am mai vorbit despre asta, de ce insiști? Am închis ochii și m-am lăsat pe spătarul scaunului. Mi-am aprins o țigară, am mai vorbit puțin cu ea. Deși Dumnezeu știe ce-i spuneam, pentru că îmi răspundea mereu altceva, și mie mi-e dor de tine, zicea vocea din mintea mea dar, lipită de receptor, gura scotea mereu vorbele acelea nemțești, mereu mai multe, mereu mai greu de urmărit.

După o săptămână și ceva am simțit că nu mai pot. Mi-am aruncat geaca pe umeri și am ieșit, trebuia să iau aer, să încerc să stau puțin la soare, să fac ceva, orice, numai să nu mă mai simt așa pierdut. Am coborât scările de la Hause 2 sărindu-le, am luat-o pe aleea din spatele castelului cu gândul să fac câțiva pași prin pădure. Tocmai atunci din partea opusă, dinspre Hause 1, am văzut-o venind pe Zinke și m-am oprit s-o salut. E o femeie ciudată și urâțică, dar a fost mereu așa amabilă cu noi, mi-am spus, măcar să-i zis hello. Când a ajuns în dreptul meu, încă înainte ca eu să-mi dau seama, am început să turui în germană. Zinke răspundea și nu părea deloc mirată că știu așa de bine nemțește. Din păcate nu înțelegeam nimic din ce-i spuneam, nici din ce-mi răspundea. Când mi-a întins una dintre sacoșele pe care le ținea în mână n-am știut ce să fac, am ezitat puțin apoi am luat-o și, văzând-o că se îndreaptă spre parcare, m-am ținut după ea. Vorbeam și vorbeam și Zinke zâmbea și-mi spunea ceva care părea să mă intereseze din câte întrebări puneam, în dreptul Mercedesului ei ne-am oprit și, ca și ea, am așezat și eu sacoșa în portbagaj. Voiam să plec, voiam să mă plimb singur prin pădure, să încerc să uit, dar am mai stat o vreme în dreptul mașinii sporovăind, Zinke se înroșise puțin la un moment dat, râdea și se sprijinise cu fundul de mașină, își trecea mâinile peste fustă și râdea, vorbele mele nemțești păreau foarte curtenitoare.

Cei de la Akademie Schloss Solitude organizau o dată la trei luni o cină festivă, singurul eveniment la care, într-un mod cât se poate de elegant, erau obligați să participe toți bursierii. Înainte de dineul ăsta care începea la opt seara, în Guibal Saal avea loc o hause meeting în care bursierii se prezentau cu toții, spuneau când au venit, cât stau și ce vor să facă aici, nu mare lucru, întâlnirea era mai degrabă organizată pentru discursul ceremonios al lui Mr. Joly, directorul Akademiei. La șase fără zece Teodor a bătut la ușă, am coborât amândoi din Hause 2 și ne-am aprins deodată țigările, așa făceam întotdeauna. Pe iarba din fața castelului erau o mulțime de oameni, stăteau întinși pe pături, își plimbau câinii sau se jucau cu mingea, locul ăsta e un fel de Snagov al lor, a zis Teodor, dar n-am răspuns nimic, îmi venea tot mai greu să vorbesc așa, singur, și să aud germana mea atât de răspicată din care nu înțelegeam nimic.
Aveam mari emoții, Teodor îmi arătase o hârtie pe care-și notase în engleză ce avea să zică, eu nu mă puteam gândi la nimic, habar nu aveam ce o să spun și dacă ce o să spun va fi în românește, în engleză sau în germană.
A fost în germană, m-am ridicat în picioare când mi-a venit rândul și am început să vorbesc, am vorbit destul de mult, deși în mintea mea era doar My name is Dan Coman, I am from Romania and I am writer, am vorbit mult mai mult decât atât într-o germană care i-a făcut pe cei din sală să fie tot mai atenți, cred că spuneam ceva foarte interesant și într-un mod cât se poate de colocvial, își întorseseră fețele spre mine și uneori izbucneau în râs, zâmbeam și eu și continuam, la final m-au aplaudat cu toții, chiar și Mr. Joly, pe nimeni altcineva din cei care se prezentaseră până atunci nu mai aplaudaseră.

Fragment din volumul “Irezistibil”, în pregătire la Editura Cartea Românească