La cules de rodii în cartierul Rahova (III)/ de Anni Lorei-Mainka

Era ger de te mușca de buze, mănuși cu un deget, mustăți fără să ai mustață. Semn că era încă februarie. Dar noi, copiii, nu țineam cont. Pentru noi, dacă era soare, era primăvară.
“Măi fetițo, e martie, un fel de fe-martie…”
Adică, mama îmi spunea că e iarnă. “Fe-martie” era “încă iarnă”, mai mult martie cu gust de februarie.
Erau Babele. Afară ger, haine țepene, străzi ca din fier de plombe, oameni împăiați prin stații, dar noi mergeam aiurea, tot înainte. Uneori ajungeam la școală, alteori ajungeam prin “magazine”. Adică în librăria vis-à-vis de Teatrul Bulandra, la “Lămâița”, o cofetărie chiar peste drum de Cișmigiu – un leu cincizeci o ciocolățică cu rom – sau la nenea cizmaru, care stătea și bătea tocuri de după Al Doilea Război împreună cu nevastă-sa Vicki, un fel de scăpătată vieneză, care greșise trenul când fugise, fată mare, de părinții din Viena. Cred că familia ei nici nu știa că mai trăia.

Tante Vicki a fost foarte darnică cu toți copiii de prin cartier: haine, bănuți, adică monede. De atunci, la noi în vitrină, e un fel de Wilhelm Tell de plastic pe care mi l-a dăruit când mi-am luat pantofii de la reparat, zicându-mi că e din fildeș. Copiilor nu li se dădeau bani de hârtie. Nu înțeleg de ce, dar în copilărie nu ne dădeau decât monezi, unele de tot felul de culori, altele deja scoase din uz. Ne credeau tare copii! Și uite așa treceam noi cu bine lunile fe-martie.

Frig, frig dar noi alergam, scoteam fiecare câte o sanie sau cum se mai numea roaba lui. Eu aveam schiuri, dar, din cauza congestiilor pulmonare pe care le tot făceam, nu mă lăsau să le folosesc decât pe stradă.

În copilărie am văzut muntele numai la sanatoriu în Sinaia, unde totul era alb-negru. Inclusiv pozele. Treningul cu fermoarul lui cel galben și câteva dungi pe lângă guler este unul dintre puținele motive datorită cărora îmi amintesc cu drag de aceste ierni în care inhalatul, uleiul de pește și mirosul de Cavit îmi erau prieteni nedespărțiți și mă întrebam de ce oamenii mari din jurul meu nu le iau, cu toate că, cel puțin de câteva ori pe zi, auzeam de la doctori:
“Haide dragă, înghite, oricum vei înghiți toată viața.”
sau
“E foarte scump, nu vezi ce bun e?”

Prea bine nu știam la ce se refereau, ei știau precis, dar acum nu mai pot răspunde la întrebări. Iar ei mi se păreau deja matusalemici, așa cum lingurile cu ulei de pește mi se păreau polonice ucigașe.
Mereu m-am întrebat cum supraviețuiau fără ulei și cavit și peniciline și inhalații câinii, pisicile, găinile, ciorile, gâștele și mai ales ceilalți copii. Pentru că părinții lor nu păreau să aibă atâția bani cum aveau ai mei și aveau și mai mulți copii.
Iar mama, la fiecare linguriță, spunea:
“Te rog, a costat atâția bani, să nu pierdem nici un strop…”, stingând lumina imediat după ce înghițeam. Cu coada ochiului mă uitam dacă se culca și ea odată cu mine. Se făcea că se culca. În bucătărie era mereu o veioză, mai pâlpâia soba cu lemne, iar prin geamuri se vedeau luna și o lumină care atunci îmi părea mare și undeva departe.

Lumina de la stâlpul de lemn din dreptul porții.