LA FRONTIERA ISTORIEI/ Bucuresti-Babylon

Bucurestiul-Babylon s-a coagulat in urma unei alergari continue, purtand in venele sale si trecutele fugi inspaimantate ale unor sate intregi din fata navalitorilor. De aici nervozitatea orasului. Dar poate si dintr-o reminiscenta psihologica purtata subconstient de aceia care se obisnuisera cu fuga, din tata-n fiu, si care au ramas cu acest obicei, de a alerga, de a fi agitati, nervosi, agresivi. Pana si vulgaritatea consumata colectiv este o urmare a sastiselii de mizerie si insecuritate, disconfort si neajunsuri. Radu Cosmin descrie in romanul “Babylon”, publicat de Editura Rampa in 1921, o capitala alergica, aflata “intr-o perpetua alergare. De dimineata pana seara, si noaptea pana’n in zori era o continua goana ametitoare dupa castig, dupa fericire. Umilul muncitor cu mana sau micul slujbas alerga cu sudorile pe frunte, pentru o paine. Speculantii, samsarii de bursa, actionarii cu miile si marii excroci ai zilei alergau dupa imbogatire. Femeile cu fagaduinti de rai in priviri, alergau rosii de fard si ametite, dupa jumulire! Sexagenarele mascuite si fezandate alergau dupa imberbii si minorii prietenelor. Mascaricii si proxenetii alergau dupa vanaturi noi, dupa copile de 13 ani, cu vitiul in sange din leagan. Soferii alergau beti pe strazile capitalei dupa victime noi, pe care le striveau si le lasau cadou Morgei. Negustorii se intreceau intre ei in alergari de jaf. Un kilogram de fragi il vindeau cu 200 lei, un pui fript cu 60 lei unul si un costum de haine cu 4.000! (azi 4 milioane minimum, n.m.) Parlamentarii alergau dupa permise, permisele dupa vagoane, vagoanele dupa lei si leii dupa excroci. Pungasii alergau dupa lovituri, sergentii dupa pungasi si toti laolalta dupa imparteala… Fetele nemaritate alergau dupa baieti, baietii dupa franci si francii dupa Simplon. Cu toata valuta scandalos de scazuta, se gaseau in Babylon-ul tarapana destui lei ca imbuibatii vietii sa alerge spre Paris. Si calatorii, bine ghiftuiti, alergau dupa tren, trenurile dupa accidente, accidentele dupa victime. Pana si mortii alergau dupa cimitir, caci cimitirele fugeau de ei. O ordonanta a Primariei vestea capitala ca nu mai sunt locuri la cimitire.” (p. 228) Bucuresteanul anilor ’20, avea o multime de situatii pentru a-si motiva nervozitatea cotidiana: “Alerg dupa o solutie! Cum s-o scot la capataiu cu viata, caci nu mai e de trait cu salariile de maturatori de strada cu care Statul isi plateste slujbasii si singurii muncitori cinstiti. As vrea sa fug si eu in strainatate dar nu-i chip. As vrea sa mor, dar n-am cum. Valuta nu te lasa sa pleci! Guvernul nu te lasa sa traiesti! Primarul nu-ti da voie sa mori, ca nu mai sunt locuri la cimitir!” (p. 229) Supravietuitorii isi traiau cu repeziciune poftele, placerile si nefericirile. De-a lungul arterelor orasului “alergau tot soiul de vehicule, trasuri de casa cu negustori chiaburi si plodurile in haine scumpe. Limusine de nababi si excelente. Docare si break-uri ofiteresti. Elegante echipagii cu domni si straini jobenati, in jachete si cu binoclul atarnat cu cureaua pe dupa gat. Baieti de pravalie pomadati si inmanusati in automobile de piata a 100 lei cursa, legiuni de demimondene si cocote de strada in rochii imparatesti sburau in Fiat-uri, Merecedes-uri, Cadillac, Benz, Peugeot si atatea alte mari marci.” (p. 230) Parlamentul se transformase intr-un “fel de balci urias cu strigate de saltimbanci, cu injuraturi de surugii si birjari, cu batai de slugi si cetateni prea cheflii, cu amenintari de pumni si bastoane spre banca ministeriala si cu secretiuni de glande salivare aruncate in semn de dispret in locul pugilatelor zilnice!” (p. 69) Se traia intr-o inversare de valori neingaduita in vremuri trecute. “Indivizi pe care odinioara nici copisti nu i-ar fi pus, azi ii vezi in Parlament sau secretari de stat si directori de ministere sau prefecti prin provinciile noi sau vechi.” (p. 83) Iar printre acestia, “priveste ce mutre suspecte au unii! Fosti misiti, imbogatiti de razboi, agenti electorali si diversi tipi care in viata lor n-au calcat intr-o casa boiereasca mai de seama, necum in Palatul Regal! ~stia sunt in stare sa fure sticla cu sampanie si sa se strecoare cu ea afara!” (p. 140) Cu si fara acestia, “viata isi desfasura, in Bucurestii-Babylon, tumultul ei animalic: restaurante, curse, Sosea, rendez-vous-uri, sampanie, actiuni, bursa, valuta, scandaluri parlamentare, jaf negustoresc, afaceri, chambres-separees-uri, escrocherii, jazzband, foxtrot, adultere, imbogatire, automobile, accidente, spargeri, furturi, asasinate, incendii si eterne musamalizari. …Nicicand Bucurestii nu vazusera atatea talharii si asasinate. Trecatori pasnici fusesera atacati si jefuiti chiar pe strazile principale din centrul orasului. Unii erau ucisi si aruncati in Dambovita. Bisericile erau sparte si pradate. Ziua si noaptea se dadeau lupte cu focuri de arma intre talhari si politie.” (p. 261-263) Pe marile bulevarde, treceau “legiuni intregi de fetiscane, de dactilografe, de slujbase pe la autoritati, de incepatoare in arta vietii si in misterele Caii Victoriei, de cuconite din provincie sau rafinate bucurestence in iluzorie imbracaminte si cu asasine surasuri”, pe cand consumatorii fideli ai acestor placeri sedeau la mesele restaurantelor cu terase intinse pe trotuar si isi “aratau pantoful ros american a o mie de lei perechea si ciorapul straveziu cusut cu matase sau modernul ciorap alb.” (p. 192) Mai exista si un alt Bucuresti, care avea propria alergare, dar pe un altfel de ritm: acela al supravietuirii. Nu departe de centrul orasului, se aflau “vetrele sarace” unde, “in atelierele istovitoare, in birourile inecate in praf, in caminele micilor slujbasi muritori de foame, in cuiburile modestelor menaje unde lipsa taie pe buze cuvantul dragostei ca sa-l schimbe in ocara sau blestem, acolo unde cuvantul inimii e lacrima si cantecul buzelor, cu geamat, acolo unde cei invinsi mor privind cu ochii belsugul imbuibatilor, acolo, istoviti de puteri, urlau Tantal si Sisipf!” (p. 269) Urletul lor era precum o sfasiere ragusita, coplesita de vanzoleala generala pentru un gheseft, o capatuiala de zile mari sau o mica si indelungata, binevenita sinecura.

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici – univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.