“Locul celuilalt” – ortodoxia în modernitate

În iureșul mediatic zilnic în care toți ziariștii țin să-și dea cu părerea despre orice subiect, indiferent de pregătirea lor, rareori mai este loc pentru a asculta specialiștii. Iată de ce am redeschis o carte care mi-a plăcut mult atunci când am citit-o: “«Locul celuilalt» – ortodoxia în modernitate” (Ed. Paideia, 2007), scrisă de Mirel Bănică.
Doctor în Litere al Universității din Geneva (Elveția), cu specializarea “Studii europene”, Mirel Bănică a făcut mai multe stagii de cercetare postdoctorală pe teme care aparțin sociologiei memoriei și sociologiei religiei în centre universitare renumite din Canada și Franța. Astăzi, Mirel Bănică este cercetător al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română). Este una dintre cele câteva (puține) voci foarte echilibrate pe care le cunosc în spațiul public românesc, care au onestitatea și maturitatea spirituală de a se pronunța fără ocolișuri, dar și în afara obsesiilor “politically correct” atunci când se referă la credința creștină și la Biserica Ortodoxă Română (BOR). Analizele sale publicate în “Dilema”, respectiv “Dilema veche”, cum sunt majoritatea celor adunate în această carte, mi-au stârnit admirația și simpatia.
“A afirma faptul că mulți dintre tinerii făcând parte din fenomenul generațional al anilor ’90 s-au convertit la ortodoxie poate părea la o primă vedere un nonsens sau chiar mai mult, o afirmație provocatoare. Cu toate acestea, persist să cred că în acea perioadă s-a manifestat și produs un veritabil proces de conversiune religioasă la ortodoxie, definită prin redescoperirea fondului liturgic și religios și întoarcerea la un stil comunitar de viață, specific religiei ortodoxe” (p. 108). Astfel începe unul dintre eseurile cele mai vii care se focalizează asupra generației ’90 și a fenomenului ASCOR.
Dar Mirel Bănică privește cu ochii și instrumentele științifice, cele ale sociologiei religiei: “Ipoteza noastră este aceea că, în ansamblul său, secularizarea internă a ortodoxiei anilor 1990 era încă în stadiu incipient, presiunea modernității și efectele ei corozive mult mai reduse. Procesul a fost încurajat de absența, în acel moment istoric precis, a vectorilor perturbatori ai modernității, mai ales de lipsa televiziunilor comerciale, a internetului etc. Direct și simplu spus, tinerii au avut mai mult timp la dispoziție pentru a fi atrași de conferințele ASCOR decât de jocurile în rețea internet desfășurate între căminele studențești, așa cum se-ntâmplă astăzi…” (p. 109).
Indubitabil, autorul are dreptate. Observator subtil al acelor vremi, Mirel Bănică continuă nu fără melancolie vorbind cu imens bun-simț despre raportul laicatului cu clerul, ecuație care încă nu și-a găsit o soluție rezonabilă & fecundă, sau despre moștenirea lăsată de generația ’90. El vorbește cu admirație sinceră despre tinerii care au dus lucrurile până la capăt, călugărindu-se, “devenind vrednici nevoitori sau întemeietori, la rândul lor, de așezăminte monahale, reînnoind prin gestul lor miracolul ortodox al renașterii continue. Ei au adus în mediul monastic un suflu și o energie nouă, poate chiar o «re-inventare» a monahismului, dacă ne este permisă această afirmație. Alții au ales să se dedice studiilor teologice, din pasiune și vocație, studii adăugate trunchiului de bază, în cele mai multe cazuri științe exacte sau politehnică. Cu toții au fost însă marcați, cu diferite grade de intensitate, de experiența unică a contactului direct cu o Ortodoxie reală, deschisă către dialog și fraternitate sinceră” (p. 111)
Mirel Bănică are perfectă dreptate – aș adăuga aici una dintre regulile cele mai limpezi care arată că efortul tinerilor acelor ani era autentic: recursul la marii duhovnici. Dar parcă și aceștia, marii “stareți”, erau pe atunci mai puțin radicali – sau poate că, internetul nefiind încă introdus în România și neexistând decât foarte puține posturi tv, erau mai puțin mediatizați…
Afirmațiile de mai sus, pe care M. Bănică le face nu fără o anume melancolie, ajung la zile mai apropiate nouă (anul 2007), când, spune cercetătorul, “Ortodoxia românească este din ce în ce mai marcată de un subtil și persistent proces de «secularizare internă», de probleme dificile ale instituției ortodoxe în ansamblul său, de ruptura dialogului cu intelectualii laici, dar «sensibili» la problematica religioasă. În acest cadru, «generația anilor ’90» poate fi un veritabil model, prin dimensiunile și valoarea socială pe care le-a avut” (p. 111)…
Nu poți să nu meditezi cu gravitate la cele de mai sus. Iar dacă mai iei în considerație și afirmațiile venite chiar din partea unor tineri ierarhi – într-o discuție privată, unul dintre aceștia îmi vorbea cu incredibilă luciditate despre “fenomenul laicizării clerului” – ori a celor câțiva intelectuali care s-au aplecat cu decență asupra fenomenului religios contemporan din România (mă refer la Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconski, Mihail Neamțu, Radu Preda, Radu Carp și alți câțiva cu care Mirel Bănică rezonează), situația nu pare a fi deloc pe roze…
Sau, după cum subliniază autorul, “Tinerii pot fi «câștigați» pentru credință nu doar prin lungi și (uneori) anoste ore de religie predate de oameni fără vocație, ci mai ales prin dialoguri deschise, fără complexe (…) Personalități extreme, auto-declarate «gardieni ai ortodoxiei», ce-și varsă sacii de ură și de frustrare prin diverse site-uri și forumuri internet ar fi mai bine «regularizate» dacă ar fi supuse judecății cumpănite a grupului, efectul fiind benefic pentru toată lumea” (p. 112). Mirel Bănică are perfectă dreptate, dar din păcate centrul oficial de greutate al «grupului» – Patriarhia, ierarhii, facultățile de teologie – pare să se teamă de radicali. Nu este în stare de acțini ferme, la vedere. Sau poate că acesta este stilul ortodox: acela de a face îndelung exersate – timp de secole – eschive…
Nu mi-am propus o recenzie a acestei cărți, care conține eseuri de rar rafinament intelectual (de la “Biserica Ortodoxă și provocările viitorului” și “Ordinea kitsch” până la “Les catholiques a la loupe: despre utilitatea și limitele sondajelor religioase” sau “Ortodoxie, intelectualism, intelectuali”), dar nu pot să nu notez o ultimă observație despre scrisul lui Mirel Bănică: chiar atunci când se referă la chestiuni nu tocmai creștine petrecute înlăuntrul ortodoxiei, are umor. Adică este pe Calea Împărătească, afin cu ceea ce Teodor Baconski numea “Râsul patriarhilor”…

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istorie a religiilor în învățământul preuniversitar. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist și editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ”Adevărul” și redactor-șef al revistei ”Adevărul literar și artistic”; ulterior a fost senior editor la agenția de presă ”NewsIn”, coordonând departamentele de cultură-religie și media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ”Aldine” al ziarului ”România liberă” și predă istoria religiilor la Universitatea București.