Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene/ de Silvia Colfescu

Tante Sanda sau triumful spiritului asupra materiei

Era urâtă. Zău așa, pur și simplu urâtă. Pocită, ce mai. Înaltă și costelivă. Avea un nas noduros, fața îngustă ca o lamă de cuțit, obrajii scofâlciți. Pe deasupra, în vremuri imemoriale mai fusese și brunetă, și nu-i mai rămăsese din asta decât o negreață nesuferită pe chip. Părul cenușiu nu îmbunătățea aspectul general. Nici perlele de la gât.
Ei, cum putea femeia asta să cucerească imediat bărbații, femeile și copiii care-i ieșeau în cale, e un fenomen inexplicabil pentru mine. Întotdeauna am considerat că tante Sanda întruchipa desăvârșit triumful spiritului asupra materiei.
Materia are, cum bine se știe, legile ei de fier. Sunt legi obiective, inconturnabile, absolut deprimante. Pe de altă parte, și spiritul are legile lui, numai că astea sunt mai maleabile, mai adaptabile, rămânând, din nefericire, tot atât de inconturnabile ca și cele ale materiei: s-ar putea spune că nu sunt de fier, ci de oțel. Iar tante Sanda mânuia legile spiritului cu o îndemânare drăcească. Spiritul primând asupra materiei, bătrâna cucoană reușea, atunci când voia, să apară în ochii contemporanilor ca o regină. Nu numai o regină a frumuseții, ci de-a dreptul o regină încoronată, a cărei augustă prezență îi copleșește pe simplii muritori, îngenunchindu-i de admirație, respect și … imposibilă dorință. Ca o încarnare a spiritului ce se afla, era și ea de oțel.

Copila Sanda

Copila Sanda se născuse într-o familie de negustori foarte avuți. Ca atare, avusese parte în copilărie și în adolescență de tot ce presupune acest statut părintesc: bonă englezoaică, păpuși de porțelan, untură de pește, pensionul Choisy Mangâru, vara la vila de la Sinaia și din când în când Paris, Davos sau alte centre cultural-sportive ale Europei. În logica acestei copilării, tinerețea nu putea să-i aducă decât un soț (englez), un apartament de lux (în cartierul select al capitalei), o viață fără griji și un divorț fără regrete. Apoi, după eliberarea de arătosul soț (“un bel animal” spunea ea 50 de ani mai târziu, uitându-se cu un dram de nostalgie la fotografia lui de pe comodă), viitoarea tante, pe atunci splendida Sanda (un fel de a zice splendidă, dar se știe că frumusețea stă în ochii privitorului) avusese ocazia să-și pună la punct capacitatea de subjugare până la anihilare a celor din jur. Privirea ochilor ei spunea tot: era o leoaică.

Din păcate

Din păcate, logica vieții personale s-a ciocnit la un moment dat cu logica istoriei mondiale și, implicit, europene. Viața personală, mult mai fragilă decât istoria a cogeamite continentul, s-a spart în țăndări. Englezul fost soț și-a luat tălpășița spre zări cu orânduiri mai stabile, la fel ca mulți dintre prietenii și admiratorii tinerei Sanda. Vila de la Sinaia a devenit pensiune pentru musafirii de stat și de partid, iar celelalte proprietăți ale familiei au fost puse la dispoziția poporului. În două dintre încăperile apartamentului de lux au primit repartiție o ardeleancă văduvă cu fetița ei de șase ani și un june solid, cu o slujbă pe cât de misterioasă pe atât de ușor de bănuit. La început, Sanda a subzistat vânzându-și din casă diverse bibelouri și alte fleacuri scumpe, la care nu ținea, precum și ceva mobile stil, pe care fusese obligată să le scoată din camerele în care locuiau acum reprezentanții clasei muncitoare. Era foarte fericită că, deși apartamentul fusese naționalizat, primise măcar permisiunea să rămână în propriul ei dormitor, și să folosească în comun cu ceilalți locatari holul, baia și bucătăria.

Avusese mai mult noroc

Avusese mai mult noroc decât aproape toți prietenii ei, care fuseseră alungați din casele lor, fără alte mofturi. După ce termină bibelourile disponibile, își găsi o slujbă. Sub cuvântul “documentarist” care o definea, se înșirau o serie de activități anodine, pe care Sanda le deprinse și le îndeplini cu strictețe până la vârsta de pensionare. Tot anodină era și înfățișarea pe care și-o compusese. Timp de 30 de ani, purtă la slujbă o mască fără culoare, care o făcea invizibilă.
Nu și acasă. În două săptămâni, ardeleanca văduvă și copila ei îi deveniră sclave. Junele solid scăpă de această soartă, nu pentru că așa ar fi dorit, ci pentru că avatarurile misterioasei sale slujbe îl purtau prin nebănuite meleaguri, astfel încât nu dădea pe la camera lui cu lunile.

Până în ziua pensionării

Până în ziua pensionării, Sanda păstră pentru lumea exterioară înfățișarea de șoarece invizibil. Leoaica ieșea la iveală acasă. Își lua invariabil cina în holul comun, așezată solemn la masa florentină care supraviețuise cataclismelor, pe o față de masă scrobită, cu tacâmuri de argint și cristaluri de Baccarat, între două lumânări aprinse în sfeșnice grele de argint, veghind la capetele mesei. Vecinele sclave erau onorate să asiste la ceremonie, stând respectuos în picioare și pândind prilejul de a-i face vreun mic serviciu.
Avea în dulapuri o inepuizabilă zestre de lenjerie din mătase naturală roz, cu broderii complicate: jupe festonate cu mătase, încrustate cu dantele spumoase de culoarea smântânii, combinezoane de satin, cu ornamente fine ca pânza de păianjen, pieptărașe brodate mărunt ca niște pajiști minuscule cu flori dese de câmp, un tezaur de capodopere pieritoare, pe care le schimba cu sfințenie în fiecare zi. Erau spălate și călcate cu egală sfințenie de vecinele ardelence, mai întâi de mama Veta, apoi de fiica Margareta, care, crescând, se declarase cu hotărâre demnă de acest privilegiu. Cine o vedea pe stradă pe modesta documentaristă, îmbrăcată în veșnicele haine banale în culori terne, n-ar fi bănuit în ruptul capului că pe sub această cochilie vag ponosită se dezlănțuie un asemenea vârtej de cochetărie și lux.

Leoaica a fost eliberată

Leoaica a fost eliberată din cușcă în ziua pensionării. În acea memorabilă zi, tovarășa Sanda își făcu apariția la slujbă îmbrăcată într-un taior amețitor de elegant, foarte sobru, urmată de sclavele casei purtând în mâini platouri încărcate cu delicatese nemaivăzute de colegii cu origine sănătoasă. Tratația a rămas în amintirea beneficiarilor ca unul dintre momentele de vârf ale existenței lor.
După care, post-matura Sanda, acum numită cu respect de rubedenii “tante”, își arătă întregii lumi adevărata față. Își plimba măreția pe scările blocului, culegea omagiile necondiționate ale precupeților din piață, primea ca pe un drept cuvenit venerația sectoristului, ba chiar condescinse să accepte funcția de vicepreședintă a comitetului de bloc, poziție de pe care emitea verdicte cu putere de lege nu numai în necazurile administrative, ci și în bunul mers al vieții familiilor din casă sau în frecușurile dintre vecini.
Timpul care trecea nu făcea decât să sporească prestigiul decanei blocului. Puterea spiritului ei era atât de covârșitoare, încât, cu toată incontestabila ei urâțenie, era sărbătorită, la fel ca în tinerețe, ca o sublimă regină încoronată. Copiii o salutau respectuos cu “săru’mâna”, bărbații se înclinau până la pământ în fața ei, femeile o recunoșteau firesc ca pe o superioară și îi urmau sfaturile în orice împrejurare: la bucătărie, în sufragerie și în vizite, și chiar în pat. Numai adolescenții, cu lipsa de minte caracteristică vârstei, o luau în râs pe la spate, poreclind-o cu nevinovăție “babeta”.

Se părea că

Se părea că, în sfârșit, lunga ei viață o adusese la o calmă și completă victorie a spiritului asupra materiei. Dar oare ce dăinuiește pe lumea asta imperfectă? Revanșa materiei era aproape și victoria avea să depășească măsura îndelungii ei înfrângeri, catapultându-se în veșnicie. Într-o bună zi, m-am trezit cu un telefon de la șeful ei direct, care-i era în același timp și adorator-șef, președintele comitetului de bloc, domnul Ioniță. Îmi comunica, panicat, că tante Sanda își pierduse cunoștința și căzuse în curte. Fusese luată pe brațe și adusă în dormitorul ei, unde președintele o așezase personal în pat.
M-am repezit într-acolo. Am găsit-o pe tante Sanda în pat, înveșmântată într-o diafană cămașă de noapte roz, brodată demențial cu mătase. Arăta mai pocită și mai strălucitoare decât oricând. Avea pe chip un zâmbet zburdalnic, inexplicabil, de copiliță care a făcut o șotie răutăcioasă. Mi-a făcut semn să vin aproape și mi-a șoptit confidențial:
– Mă-ntreb ce-o fi zis domnul Ioniță când m-a pus în pat.
M-am uitat nedumerită.
– Știi, m-a lămurit ea, când m-a dezbrăcat n-a avut cum să nu vadă că nu port chiloți.
Am înțepenit. Prin fața ochilor mi-au defilat șirurile de lenjerie fină care umpleau dulapurile. Și, într-o străfulgerare, mi-am dat seama că, printre atâtea piese, nu văzusem niciodată chiloți. Am căscat gura cu un aer năuc.
– Nu, dragă, a continuat ea cu blândețe, nu port și n-am purtat niciodată.
A plecat în eternitate înfășurată într-unul dintre cele mai migălos brodate combinezoane ale ei și, bineînțeles, fără chiloți. Poate că asta poate fi socotită totuși ca o victorie finală a spiritului asupra materiei.

Prinți și vopsitori

Toată lumea îi spunea tante Marie. Era mică, subțire, cu părul alb amestecat cu fire negre, o chică viguroasă, care îi încununa creștetul cu o strălucire de argint vechi. Avea 86 de ani. Până la 84 umblase cu bicicleta prin București, circulând pe străzi fără să se intimideze de bolizii care vâjâiau pe lângă ea. Căpătase prin căsătorie un nume princiar, cel al unei familii care în secolul XVIII domnise în Țara Românească, nume pe care îl purta cu eleganță și simplitate, conștientă, atât cât trebuie, de valoarea lui istorică.

Trăia prin anii 1980

Trăia prin anii 1980 într-un demisol, în compania surorii ei, tante Alexandra, purtătoare de asemenea a unui nume cu rezonanță domnească. Cele doua bătrâne principese sporovăiau toată ziua pe franțuzește, zbierând, fără să-și dea seama, cât le țineau plămânii, întrucât erau amândouă aproape de tot surde.
Nepoții mai treceau pe la ele din când în când și le invitau la masă de sărbători, dar cel mai frecvent vizitator al lor era un șobolan, care ieșise într-o zi dintr-o gaură din podea, de după vasul de WC; incapabile să omoare vreo ființă vie, surorile îi oferiseră niscaiva pâine și coji de cașcaval și începuseră să aștepte cu plăcere vizita zilnică a micului animal.

Desigur

Desigur că, în lunga lor viață, cele doua cucoane se confruntaseră cu felurite aventuri, dintre care nu lipseau ceva ani de închisoare, episod obligatoriu în biografia persoanelor dintr-o anumită pătură a societății.
Cum aceasta este o povestire despre tante Marie, ne vom ocupa altădată de avatarurile mătușii Alexandra.
Deci, la ieșirea din închisoare, ca orice om de bun simț, tante Marie își căutase o îndeletnicire cu ajutorul căreia să-și câștige traiul. Educația ei nu o înzestrase cu abilități pe deplin adecvate noilor vremuri, dar Marie (aflată atunci la vârsta tinereții) moștenise curajul legendar al unor veacuri de mult apuse, așa că a purces urgent la căutarea unui loc de muncă, fără să se încurce în văicăreli.
Doar că, atunci când aflau că postulanta nu numai că făcea parte din burghezo-moșierime, dar și că abia ieșise de la zdup, potențialii angajatori o refuzau, cu menajamente sau fără, așa cum îi îndemna, la rândul lor, propria educație.

După vreo zece refuzuri

După vreo zece refuzuri, Marie nu-și pierduse speranța. Atunci, soarta hotărî să-i răsplătească perseverența scoțându-i-l în cale pe nea Ticu.
Persoana care răspundea la acest apelativ era un tovarăș îndesat, tuciuriu la față, cu niște ochi bulbucați, cu albul gălbejit și cu gene dese, negre: ocupa importanta funcție de șef de echipă la ICRAL, o echipă care se dedica finisării interioare ale construcțiilor. În fața lui se prezentă Marie, subțirică, mică și cu un buletin pe care era înscris un nume imposibil (sau măcar foarte greu) de pronunțat.
Nea Ticu o privi dubitativ și o întrebă:
– Tovărășică, să vopsești calorifere știi?
Marie nu se dedase niciodată acestei ocupații, dar, cu îndrăzneala disperării, răspunse hotărât:
– Da!
Nea Ticu îi puse în mână o pensulă și o cutie cu vopsea și o lăsă în fața unui calorifer cu aspect jerpelit, acordându-i o oră pentru a-și demonstra competența.

Marie nu vopsise în viața ei un calorifer

Marie nu vopsise în viața ei un calorifer, dar, fiind o adevărată prințesă, făcea la perfecție orice lucru pe care-și punea în gând să-l facă. Se apucă de vopsit, și vopsi caloriferul cu un asemenea talent înnăscut, încât nea Ticu, de îndată ce văzu rezultatul muncii ei, îi spuse cu un entuziasm abia stăpânit:
– Ești angajată!
Astfel încât Marie începu să vopsească vioi calorifere, spre marea satisfacție a meșterului Ticu, fericit că avea în sfârșit în echipă un muncitor capabil să facă față acestei delicate sarcini.

Nu trecu mult

Nu trecu mult, și din închisoare ieși un alt membru al clasei dușmanilor burghezo-moșierești, cât se poate de prinț și văr îndepărtat al Mariei și, la fel ca ea, începu să-și caute un loc de muncă. Tot la fel ca Marie, primi refuzuri cu nemiluita.
În cele din urmă, cineva îi povesti despre reușita profesională a verișoarei și îi sugeră să o consulte în legătură cu posibilitatea unei angajări în cadrul aceleiași instituțiuni.
Zis și făcut. Marie, fire devotată familiei, îl duse numaidecât în fața lui nea Ticu.
– Tovărășele, să vopsești calorifere știi? își rosti meșterul sloganul binecunoscut.
– Da! răspunse proaspăt eliberatul principe, hotărât să facă necesarele concesii pentru a obține locul râvnit.
Și, pus în fața aceleiași încercări ca și verișoara, se achită de sarcină la fel de bine, că deh, prinț era și el și, ca un adevărat prinț, făcea la perfecție orice lucru pe care-și punea în gând să-l facă.

Urmă o perioadă fastă

Urmă o perioadă fastă, în care cei doi verișori vopseau veseli calorifere, iar nea Ticu prospera, dând satisfacție șefilor și fericindu-i pe locatarii apartamentelor și birourilor pe care le repara ICRAL-ul.
După încă o bucățică de vreme, din închisoare fu eliberat un alt dușman de clasă, vag rudă cu Marie. Scenariul se repetă, noul prinț se dovedi a fi un vopsitor tot atât de devotat ca și rubedeniile sale, meșterul își mări cu bucurie echipa, iar cei trei prinți începură a vopsi de zor calorifere, spre mulțumirea tovarășilor cu munci de răspundere.
Nu mai e nevoie să spun că, după încă ceva timp, o altă beizadea fanariotă fu izgonită din mediul educativ al închisorii și, expusă incertitudinilor vieții din libertate, făcu apel la Marie, pe care-o cunoștea din copilărie.

Nea Ticu se convinsese

Nea Ticu se convinsese deja că dușmanii de clasă sunt înzestrați cu unele folositoare aptitudini, așa că, la prima solicitare, îl angajă fără ezitare.
Așa se întâmplă și la următoarea eliberare, apoi la încă una, iar echipa de prinți continuă să se mărească și să vopsească vioi calorifere, cu mult elan muncitoresc și cu rezultate optime.
Treaba ar fi mers la nesfârșit, dacă, într-o bună zi, ștatul de plată al echipei nu i-ar fi căzut în mână unui tovarăș de la cadre, care beneficiase de ceva școală. Uluit să constate că sub ochii lui, pe ștat, se înșiră toată istoria evului mediu al patriei, tovarășul îl chemă la ordine pe nea Ticu, cerându-i imperativ să dea afară moșierimea încuibată în trupul principial al ICRAL-ului.
-A, nu, se împotrivi meșterul, în viața mea n-am avut așa o echipă de vopsitori harnici și de treabă! Dacă pleacă ei, plec și eu!

Degeaba

Degeaba îl amenință tovarășul de la cadre, nea Ticu avea o meserie de aur și o origine indubitabil sănătoasă, așa că avea motive să se țină tare pe poziție.
În cele din urmă, au fost dați afară cu toții, iar nea Ticu (care, cu siguranță, avea vreun bulibașă printre antecesori, căci numai astfel se explică puritatea diamantină a caracterului său) împărtăși destinul echipei.
Tante Marie, cu sufletul întărit de revelația posibilităților multiple pe care ni le oferă viața, își găsi foarte repede o slujbă de curieră la un institut: calitățile de ciclistă au jucat un rol esențial în promovarea ei pe acest loc.
În curând, la directorul institutului au venit în vizită doi parteneri străini, ocazie cu care s-a constatat că directorul nu vorbea nici o limbă străină. Culmea ghinionului, translatorul angajat era în concediu medical.

Atunci, portăreasa

Atunci, portăreasa, persoană la curent cu toate metehnele angajaților, îi șopti la ureche directorului că tovarășa curieră vorbește fluent franțuzește, nemțește și englezește. Directorului nu i-a prea convenit, dar, fiind la ananghie, n-a avut încotro și s-a folosit de cunoștințele Cenușăresei institutului.
A fost, pentru tante Marie, punctul de plecare al unei cariere hiperintelectuale. Deși, în acte, a rămas pe postul ei de curieră, în fapt a tradus texte și a lucrat ca translatoare până când s-a pensionat.
A murit la puțin timp după ’89, ducând într-o lume mai bună comorile ei de speranță, optimism și bunăvoință.

Fragmente din volumul Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene aflat în pregătire la Editura Vremea