MEMORIA CARTII POSTALE/ Imagini care mint

S-a glosat indelung, și nu doar in România, și nu doar legat de regimul communist, despre rolul artiștilor angajați sau incorporați politic. S-a vorbit mult și s-a acuzat cu patimă, s-au plătit polițe, s-au revărsat orgolii și s-au anulat sensibilități, au fost lustrați sau au fost uitați romancieri, poeți, actori, pictori, sculptori, regizori, filosofi, cântăreți, compozitori, critici de artă care și-au contractat conștiințele și harul creator in beneficiul unei ideologii, indeobște totalitare, care le-au oferit in schimb o fărâmă de confort (case de creație, ateliere, comenzi de stat) și o libertate schilodită de fantasmele unei utopii. Artiștii români din primii ani ai instaurării și consolidării comunismului nu au făcut nicicum excepție, atâta doar că lista lor este poate mult mai lungă decât a celor care nu au cedat presiunilor și tentațiilor din acea perioadă. Chiar dacă in Biblie se spune că “la inceput a fost cuvântul”, pentru o Românie postbelică predominant semianalfabetă, datorită majorității agrare, spartă doar de câteva aglomerări muncitorești in marile orașe, intelectualitatea fiind intr-o minoritate zdrobitoare, imaginea avea un rol determinant in transmiterea mesajelor comuniștilor către populație. Lozincile, cuprinzând cuvinte cât mai simple, scrise cât mai mare și urlate cât mai tare, de tipul “Trăiască…” sau “Jos…” erau suficiente. Trebuiau imagini. Simple. Directe. Clare. Percutante. Accesibile. Pentru că pe atunci cinematograful nu era nici pe departe atât de popular ca in America sau in Occident, iar de televizor incă nu prea se auzise in România anilor 40 sau 50, artiștilor plastici le revenea rolul principal in a exprima mesajele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Ana Pauker, Vasile Luca pe ințelesul “maselor populare”. Pictura, desenul, sau sculptura monumentală in cazul marilor orașe trebuiau să arate, să explice cât mai convingător cu putință cum stătea noua ordine a lucrurilor in România populară. Câți români văzuseră cu ochii lor cum a fost intrarea Armatei Roșii in București in august 1944? Puțini si doar orășeni, la jurnalele cinematografice. Pentru a remedia situația, Editura de Stat a tipărit, ce-i drept doar in alb-negru, tabloul in ulei al lui Șt. Constantinescu intitulat “Trupele sovietice eliberatoare inconjurate cu dragoste și recunoștiință de cetățenii Capitalei” și pe cel al lui Camelian Demetrescu, intitulat la fel de didactic, “Populația românească intâmpină cu bucurie glorioasele trupe eliberatoare sovietice”. Aproape nimeni dintre români nu știa cum fusese mult-invocata luptă in ilegalitate a comuniștilor, fotografii evident nu fuseseră făcute, drept care au apărut tablouri precum elocventa compoziție a lui Ștefan Szonyi intitulată “Tipografie ilegală” (expusă pe atunci la Muzeul de artă al R.S.R.), reprodusă color atât pe timbre, cât și pe cărți poștale editate la aniversarea a 50 de ani de la “făurirea” P.C.R. După ce bucureștenii au pierdut statuia ecvestră a regelui Carol I sau grupul statuar al Brătienilor, au primit in schimb o uriașă sculptură cu un Lenin avântat spre comunism, pus pe soclu in fața stalinistei arhitecturi a Casei Scânteii, și o altă statuie, amplasată și mai sus, in Piața Victoriei, cu Ostașul Sovietic. Potrivit ideologiei comuniste, muncitorul a devenit un subiect central al creațiilor plastice. Muncitorul crea belșugul și se bucura de el, muncitorul crea pacea și o apăra, muncitorul intruchipa perfecțiunea fizică și morală, el era omul nou “in toate cele ce sunt și-n toate ce mâine vor râde la soare”. In această idee, Comitetul Național pentru Apărarea Păcii a editat din Fondul Păcii o carte poștală accesibilă oricui la prețul de 1 leu, reproducând tabloul “Pace” al lui Octav Băncilă, in care era infatisat un muncitor cu aspect extrem de viril, in salopetă, cu mușchii incordați de efortul transformării unei săbii in plug. O compoziție ce era de fapt un remake al sculpturii sovieticului E. Vucetici “Să prefacem săbiile in pluguri”, reprodusă și ea tot pe cărți poștale și de același editor. Dacă nudul antic, frumusețea și armonia feminină erau repudiate de comuniști, fiind considerate decadențe burgheze, dăunătoare maselor, in schimb pulsațiile combative, nutritive, sexual-virile și parentale erau astfel exploatate propagandistic din plin, prin soluțiile proletcultiste și apoi prin cele ale realismului socialist. Cărțile poștale de pe stradă, sculpturile din piețe și tablourile din expoziții au debordat, se pare cu succes la nivel gregar, in astfel de demonstrații și exemplificări ale noii ideologii, data fiind supraviețuirea in multe straturi ale societății a instinctelor proletcultiste.

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) si doctor (Magna cum Laude) in stiinte militare, a fost ofiter in cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presa scrisa si apoi ca ofiter specialist in operatii psihologice in cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO in Kosovo si Afganistan. A publicat mai multe volume despre propaganda, razboi mediatic si istorie militara in România si Statele Unite. Din 2008 este colaborator al “Ziarului de Duminica” si revistei “Flacara”.