MEMORIA CARTII POSTALE / "Uteceul duce greul"

La douăzeci de ani de la pierderea actualității refrenului-banc “Uteciștii de azi, refegiștii de mâine” – parafrază a sloganului oficial “Uteciștii de azi, comuniștii de mâine” -, imaginea acelei organizații de masă, in care erau băgați, de voie, de nevoie, aproape toți tinerii, este pierdută in vălul uitării. Da, să fi fost, pe timpul lui Ceaușescu, membru de partid mai insemna ceva, era o afacere (sic) oarecum palpabilă și cert profitabilă, in timp ce condiția de utecist nu reprezenta altceva decât că nu erai un infractor sau un paria al acelei societăți socialiste multilateral dezvoltate; dimpotrivă, excluderea din UTC echivala cu o prematură și definitivă marginalizare socială și profesională. A fost destul de dificil chiar și pentru istoricii comuniști specializați in subordonarea istoriei intereselor ideologice ale nomenclaturii să decidă asupra unei date de naștere, cât de cât credibile și cât mai apropiate de cea a PCR, pentru Uniunea Tineretului Comunist – pepiniera partidului. In fine, comisia stabilită de Partidul Muncitoresc Roman (PCR-ul de conjunctură rezultat prin contopirea comuniștilor cu o parte din social-democrați in in 1951) a optat ca dată de naștere a UTC pentru 19-20 martie 1922. Atunci a avut loc la București “Conferința generală a tineretului socialist”, prin care s-a constituit Uniunea Tineretului Socialist, ce va fi confiscată și transformată de comuniști la 1 mai 1924, printr-un act formal, pe hârtie, in Uniunea Tineretului Comunist din România (UTCdR), ca secție a Internaționalei Tineretului Comunist și subordonată politic Partidului Comunist din România (PCdR). Puțini și subțiri cât erau, mai mult pe la Moscova decât prin țară, atât comuniștii seniori din PCdR, cât și cei juniori din UTCdR au fost scoși in afara legii in 1924 prin Legea Mârzescu, pentru activități subversive impotriva intereselor naționale, și au rămas așa până la lovitura de stat de la 23 august 1944. Ambele organizații au rămas marginale, cu doar câteva sute de membri ce primeau bani și ordine de la Moscova pentru publicistică, propagandă și agitație clandestină. Puțini dintre cei peste 4 milioane de membri UTC din anii 80 știau (și, dacă ar fi știut, puțin le-ar fi păsat) că organizația lor s-a autodizolvat de două ori: in 1936 (până in 1939) pentru slabe performanțe, in urma unei decizii a Internaționalei Tineretului Comunist, iar apoi in iunie 1945, ca manevră diversionistă pentru atragerea, prin inșelăciune, a tineretului cu simpatii de stânga in organizația Tineretul Progresist. La fel de puțin le-ar fi păsat milioanelor de tineri inrolați automat in UTC, incepând cu cei din clasa a X-a, de contradicția flagrantă dintre naționalismul primitiv promovat de Nicolae Ceaușescu (fost prim-secretar al UTC după 23 august 1944) in anii 70-80 și prevederea din Rezoluția Congresului de absorbție a tuturor organizațiilor de tineret in Uniunea Tineretului Muncitor (UTM) din 19-21 martie 1949, care stipula datoria membrilor de a iubi URSS, PCUS, pe Stalin și desigur PMR. Același document trasa drept sarcină tinerilor utemiști combaterea huliganismului (fără nici o aluzie vizionară asupra “huliganilor” de peste 40 de ani din decembrie 1989 de la Timișoara), “a beției și atitudinilor netovărășești față de femeie” (se pare că acestea erau foarte frecvente din moment ce erau menționate in cam toate documentele ideologice comuniste), dar mai ales a atitudinilor de “ploconire nedemnă față de cultura imperialismului și deprinderile burgheze”. Lista prim-secretarilor UTM (UTC) și mai ales profilul profesional și cultural al acestora reflectă in mare măsură natura reală a acestei organizații. După tipograful Gheorghe Florescu, i-a urmat in 1952 strungarul Vasile Mușat, apoi electricianul Cornel Fulger in 1954, pentru ca ajustorul mecanic și cazangiul de locomotive Virgil Trofin să se dovedească mâna-forte a partidului intre 1956 și 1964. Au urmat la conducerea UTC “intelectualii” cu studii la Moscova sau la “Școala superioară de partid Ștefan Gheorghiu” și loialitate verificată precum Ion Iliescu (1967-1971), Dan Marțian (1971-1972), Panelimon Găvănescu (1979-1983), Nicu Ceaușescu (1983-1987, virtual moștenitor al dinastiei Ceaușescu la conducerea partidului și a statului). Pe de altă parte, UTC-ul a patronat in anii 70 și 80 dintre puținele ziare și reviste lecturabile și decente in peisajul mediatic atât de sărac, tern și obsesiv subordonat propagandei de partid și cultului personalității lui Stalin și apoi a lui Ceaușescu, precum “Pogonici” (din 1949), “Luminița” (1956-1979), “Cutezătorii” (din 1967) – care erau mult sub nivelul și calitatea săptămânalului “Vaillant, le journal de Pif” publicat de comuniștii francezi și tipărit in România, la Sibiu -, “Știință și tehnică” (publicație care edita “Colecția de povestiri științifico-fantastice” și “Tehnium”), “Viața studențească” (din 1956), “Amfiteatru” (din 1966). Recurgând la o combinație intre mobilizarea forțată (pe șantiere la moloz, pe câmp la culesul recoltei, pe stadioane la spectacole omagiale sau la Șosea ca aplaudaci ai coloanelor oficiale) și un sistem de recompense și avantaje deloc neglijabile (preferință la un loc de muncă la oraș și o locuință de stat la bloc, excursii gratuite, promovări facilitate, medalii onorifice), UTC-ul a asigurat o pârghie de control și supraveghere permanentă a tinerilor, cei față de care chiar și Lenin resimțea o teamă ținând cont de potențialul rebel, de frondă al acestora.

CĂLIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) și doctor (Magna cum Laude) in științe militare, a fost ofițer in cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă și apoi ca ofițer specialist in operații psihologice in cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO in Kosovo și Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic și istorie militară in România și Statele Unite. Din 2008 este colaborator permanent al “Ziarului de Duminică” și revistei “Flacăra”.