MEMORII/ Brancusi - Amicii si inamicii (II). Pentru mine, Brâncuși este noul Erasmus

Am ales pentru “Ziarul de Duminica” fragmente din volumul “Brâncuși – amicii și inamicii” (in pregătire la Editura Vremea), in care Petre Pandrea le dă o replică nimicitoare inamicilor mai mult sau mai puțin declarați ai maestrului. (Ștefan Dimitriu) In contrast cu teza Ciobanului din Carpați și cu teza Sfântul din Montparnasse, rog să mi se ingăduie a emite ipoteza și a prezenta portretul lui Brâncuși ca pe un Erasmus din Montparnasse, un umanist polivalent, un intelectual rafinat, un filosof și un moralist, un spirit esopic grefat pe un fond de filosofare stoică milenară rurală a strămoșilor săi țărani și moșneni, o apariție a iluminismului progresist oltean din etapa capitalismului comercial in România și a mercantilismului cobilițar craiovean plecat in emigrație. Dar Brâncuși n-a plecat in emigrație pecuniară, ci in emigrație voluntară (The Exile), ca și Joyce, ca un tânăr artist, rămas pururea tânăr până la adânci bătrâneți. Aceste teze ale mele trebuiesc probate cu dovezi materiale și cu memorialistică. Avem dovezi materiale suficiente in România. Pilda filosofului stoic și a umanismului rafinat este greu de portretizat. Așa a fost in realitate. Avem un fond de memorii, de la personaje numeroase care l-au cunoscut pe Brâncuși și care au depus deja mărturii și vor mai depune. Jean Cassou expune pe musafirul său de la Muzeul de Artă Modernă, unde este director (și-i păstrează panoplia cu unelte de artizan plural, soba albă de Gorj, mobilierul rural oltean, cioplit de mâna sa, și resturile rămase de la un bătrân, mort la 81 de ani), ca pe un cioban cu orizontul naturii care nu are orizonturile civilizației și ale filosofiei, ca pe un vagabond și un primitiv talentat in cioplirea lemnului, in dăltuirea pietrei și a marmurei, in șlefuire bronzului. (…) Eu expun o teză absolut contrarie: atât cât mi-am putut da seama, intre anii 1928 și 1938, din lungile conversații avute cu Brâncuși, dintre care una, o mostră, a durat 19 ore la București (cu amici și convivi schimbători la masă, ca Dem.I. Dobrescu, Eufem Mihăileanu, Gheorghe Dinu etc.): sculptorul-cioban, omul cu filosofie rudimentară, care nu cunoștea deloc cărțile sau aproape deloc, a avut o cultură enciclopedică și o lectură imensă. Acest om de omenie și filosofie olteană a trăit pentru opera sa, intre cărți și intre capetele cele mai strălucitoare și mai rafinate ale generației sale. Eu mă situez pe o teză absolut la antipod: pentru mine Brâncuși este noul Erasmus, ca umanist valah la Paris. Cu ce probe? Și cine sunt eu? Eu sunt exact ca Brâncuși in privința bibliotecii pe care o las urmașilor: nu mai am deloc cărți sau foarte puține. Am trăit printre cărți, poliglot ca și Brâncuși. De la 12 – 13 ani, am devorat și scris cărți și idei, am stat printre oamenii cei mai de seamă ai generației mele și al timpului petrecut până la 61 de ani, fie la Craiova, fie la Berlin, fie la München sau București. Am refuzat amici mediocri, aur sau carieră facilă. Brâncuși saluta ușor (ca orice oltean cobilițar sau ca salonarzii, cu două sute de amici). Un intelectual oltean care a renunțat la cobiliță și la strâns aur nu-și pierde vremea cu fleacuri. Devine dificil. Brâncuși căpătase reputația de ursuz, de solitar, de arțăgos, de zgârcit, de milionar, de om straniu, de sfânt sau de cioban genial, de escroc intelectual (fumist), de om brutal și artist ratat, de om cu inima de piatră. C. Brâncuși avea o inimă de aur, manierele rafinate ale moșneanului oltean, cu un protocol sever, sever cu sine in raporturile cu amicii și ingăduitor cu ei până la o anumită limită, pe care n-o incălca, și uneori izbucnea pentru a pune la punct raporturile și principiile, cu intenții pedagogice. Din oralitatea lui Marcel Mihalovici, reținută de Jianu, se consemnează cărțile cu dedicațiile lui Blaise Cendras. Unde sunt cărțile lui James Joyce? Pun această intrebare cu intenții și scopuri de criminolog și anchetator, având două lucrări tipărite in materie (Procedura penală și Criminologia dialectică). Vreau să stabilesc un lapsus calami. Despre lapsus calami a vorbit Sigm. Freud in Psiho-patolgia vieții cotidiene. Se află și in franțuzește, pentru uzul lui Jean Cassou, Ionel Jianu și Marcel Mihalovici, care nu iubesc dicționarele, care calomniază pe Brâncuși și care nu știau cinci limbi străine, à fond, cum știa Brâncuși. Când zic, à fond, zic dicționare și lectură la nuanță. Brâncuși n-a avut Kinderschwester sau nurse cum o fi avut Cassou la Paris. Mihalovici și Jianu n-au avut. Școală, pe trepte, n-au făcut, și nici timp dedicat pentru lectură ani indelungați, ca Brâncuși, prezentat ca o gâlmă filosofică. Ionel Jianu și Mihalovici au alergat pentru o pâine toată viața. Gură de câine pe ceva pâine. Cum să nu ceară pâine gura de om? Dar când gura de om, care a mâncat pâinea lui Brâncuși, devine gură de câine, se pot pune lucrurile la punct. Marcel Mihalovici a indus in eroare pe Ionel Jianu in calitate de pique-assiette, de ratat otrăvit și invidios, de atentator permanentizat la punga cu aur și la chimirul lat, permanent chivernisit al lui Brâncuși. Cunoașteți asemenea oameni? Li se mai spune la București și la Paris cu un nume urât: tapeurs. Sunt frecvenți printre intelectuali și artiști. Poți să le dai de 99 de ori. Dacă nu le dai a suta oară, te umplu cu balele calomniei și ale veninului. Dintre ei se recrutează cerșetorul ingrat. Oricare cerșetor capătă – ipso facto – complexe de inferioritate. Marcel Mihalovici inregistrează faptul că Brâncuși venea special la cinematograful său unde câștiga o biată pâine. Marcel rămânea in pană de franci cu gospodăria lui. Costache il ajuta cu inima lui de aur. A ajutat pe mulți dintre franco-români, fiindcă se inconjura de ei, in nostalgie față de Gorj și Craiova. A făcut desene pentru Benjamin Fondanne, cum a făcut și pentru James Joyce portretul spiraloid, care a ornat in 1926 prima ediție din Tales Told of Shem and Shaun și care se reproduce mereu, oricând se vorbește de viața și opera irlandezului. Cărțile cu dedicații afectuoase ale lui Joyce nu sunt pomenite de Mihalovici. Eu le-am avut in mână, fiindcă citisem cu atenție pe Joyce și Kafka incă de la Berlin, in epoca 1926 – 1928. La Berlin era la modă Joyce, o modă printre intelectualii rafinați și filologi. Nici Kafka nu este pentru Gâgă sau pentru Horodincă. Gâgă interpretează pe Kafka și Joyce, ca Horodincă pe Jean-Paul Sartre: la modul grosier, temerar și impertinent. Când Mihalovici și Jianu reduc lecturile lui Brâncuși la cărțile cu dedicație ale lui Blaise Cendras și nu pomenesc de James Joyce se numește, in criminalistică, un indiciu de vinovăție și in psiho-patologie, un lapsus calami.(…) Jean Cassou, in colaborarea amabilă și vinovată a lui Ionel Jianu, dorește să ne prezinte pe noi, țăranii-moșneni, deveniți intelectualii Olteniei, ca pe niște ciobani fără bibliotecă, in filosofii rudimentare, in iluminări de creatori gușați opaci (cu oarecare talent și poate geniu). Iși rezervă marele Tot pentru banchetul lor firav. A se scuti!

Din volumul in pregatire la Editura Vremea