MEMORII/ Trebuia spus adevarul despre regimul Ceausescu la o catedra universitara!

Sorbona (1980-1993) (…) In 1974, ramasese vacant, ratacit prin sertarele franco-române ale Ministerului de Externe francez si ale Sorbonei (Paris IV), un post de profesor “visiting” (in franceza, professeur associe). Istoria acestui post de profesor, aprobat de Presedintele Frantei (Georges Pompidou, si, ulterior, Giscard d’Estaing), se pierdea in timp (fusese creat pentru Alain Guillermou de catre rectorul Alphonse Dupront, amandoi fosti colegi de liceu si de Universitate cu Georges Pompidou, amandoi prieteni ai României oficiale, indiferenti la problemele României reale). Postul, dupa o serie de triste circumstante (moartea lui Georges Pompidou in 1974) si dupa pensionarea celor doi profesori (Dupront, Guillermou), ramasese neocupat. Prin stradaniile laudabile ale ambasadorului român de atunci (Corneliu Manescu), postul era mentinut, din an in an, sperandu-se a fi ocupat prin “recrutare” (selectie, in urma unui concurs “de acte”) de catre un profesor din România. Sau de origine româna, din strainatate. Bineinteles, valorosi Români din exil au avut intentia si initiativa de a concura pentru “recrutare”. Din “RSR” s-au trimis, in egale conditii, trei nume, dintre care unul era al meu… (…) Alegerea mea, la Sorbona, era explicabila. Eram al treilea din “terna”, dar eu eram singurul care aveam, ca specialitate si ca lucrari, limba româna si limba italiana! Ceea ce nu se stia la Bucuresti! Departamentul de româna, la Universitatea Paris Sorbonne – ca si la alte Universitati franceze, este legat cu limba italiana (UFR d’Italien et de Roumain). Iar eu eram abilitat pentru amandoua: absolvisem Facultatea de limba si literatura româna, aveam o libera docenza, in Italia, un doctorat in romanistica (italiana) la Bucuresti. “Recrutarea” mea a fost simpla: in juriu se gaseau italieni precum profesorul Gianfranco Folena, caruia ii pastram de ani si ani aceeasi stima si prietenie profunda, si italienisti francezi (care ma cunosteau), profesorii Michel David, Charles Boulay. Numai profesorul Christian Bec, directorul nou numit al departamentului, nu auzise de mine. (…) Prima intalnire cu Sorbona a avut loc… la aeroport (pe atunci, Orly). Eram asteptat de unul dintre profesorii Institutului, Charles Boulay, pentru ca, odata sosit si instalat intr-un hotel (mi se rezervase o camera), sa luam masa de bun-venit impreuna cu sotia sa si cu profesorul Gianfranco Folena, pe atunci, si el, professeur associé la Universitatea Sorbonne – Paris IV. Dar, inca nedezmeticit dupa aterizare si “intrarea” in aeroport, dupa salutarile profesorului Boulay (“In sfarsit, ati aparut sain et sauf!“), ma trezesc luat de brat de “atasatul cultural” al Ambasadei si apostrofat cu cuvintele “Mergeti cu mine la Ambasada; ne asteapta Ambasadorul” etc. Am aflat mai tarziu, din spusele profesorului Charles Boulay, ce se intamplase: “atasatul cultural”, un securist, il “informase” in prealabil pe profesorul francez care ma astepta, ca “N. vine cu mine la Ambasada!”. Comentariul ulterior al lui Charles Boulay: “Am inteles ca sunteti prizonierul lor, la Ambasada…” Asa a fost! Am fost primit de “ministru” (adica de numarul 2), nu de ambasador, mi s-a indicat o camera spatioasa unde sa locuiesc si m-au “instalat” in Ambasada RSR din rue de l’Exposition. Mai mult decat atat: am fost insotit la administratia Sorbonei, am fost obligat sa indic – ca adresa personala – adresa Ambasadei, iar salariul… sa-mi fie si acesta depus tot intr-un cont “franco-român”, controlat de Ambasada. (…) La profesorul Boulay a avut loc, dupa vreo zece zile, o intalnire la care am fost invitat, impreuna cu profesorul G. Folena, pentru a fi prezentat directorului Institutului, profesorul Christian Bec. G. Folena era, pentru ei, o garantie. In fond, eu nu eram un necunoscut: un volum publicat in Italia, la prestigioasa editura Leo S. Olschki din Florenta (Strutture pronominali allocutive…) adusese numele meu in biblioteca si bibliografiile italienistilor francezi. Am fost “supus” atunci – intr-o discutie cu profesorul Bec – la o examinare amanuntita: biografia mea, planuri de viitor pentru catedra etc. Am trecut cu bine “probele”: citeam pe fata lui G. Folena satisfactia de a ma vedea apreciat de catre director. Mi-am dat seama, atunci, ca acest valoros al meu mentor padovan a fost cel care sustinuse alegerea mea in postul de profesor asociat de la Sorbona (ceilalti profesori cunosteau vag unele scrieri de-ale mele de lingvistica italiana). Altfel spus, drumul meu la Paris trecuse prin Padova! (…) S-au mai intamplat, in acei ani (1982-1984), si alte evenimente in care era evident amestecata Securitatea. In toamna anului 1982, sosise un nou Ambasador, bineinteles mare securist, un anume Dumitru Aninoiu (voi vorbi despre el mai departe). Odata cu venirea lui, prezenta presanta a Securitatii devenea tot mai evidenta. Si jalnica! Prin luna mai 1982, a inceput, la Paris, “afacerea Haiducu”. Un securist-spion economic a fost insarcinat de “centrala” sa devina killer, sa-i lichideze pe Virgil Tanase, cel care scrisese un fulminant articol-pamflet contra lui Ceausescu (numindu-l le premier roi communiste), publicat in revista “Actuel”; si pe Paul Goma, celebrul opozant anti-Ceausescu. Agentul se numea Matei Pavel Haiducu: el s-a predat Politiei franceze si a marturisit totul, acceptand a juca o farsa politica “Centralei” Securitatii de la Bucuresti si generalului Plesita, in special. Toata aceasta complicata operatie a fost povestita de Haiducu si a devenit, mai tarziu, o carte: J’ai refusé de tuer (Plon, 1984). Actiunea lui Haiducu a avut consecinte politice – si politienesti – deosebit de grave. Dar nu era singura incercare de asasinat a Securitatii. In 1977, cu cativa ani in urma, se petrecuse incercarea de a reduce la tacere, mutiland-o – de catre agenti naimiti de Bucuresti – pe Monica Lovinescu. Scandalurile luau proportii. (…) Profitand de posibilitatea de a tine, in timpul verii, cursuri publice libere in aula Facultatii de Medicina, am facut, pentru parizienii varstnici ramasi in oras, expuneri ample despre România – astazi (istorie, cultura, societate). Nu as putea spune ca nu am avut succes! Conferintele mele (vreo doua-trei) nu erau supravegheate oficial, nici de Sorbona, nici de Ambasada (prin lectori). Eu luam acolo, in fata auditoriului (numeros!) pozitii explicit ostile fata de regimul din România comunista. Vorbeam deschis despre realitatea din România lui Ceausescu – si eram ascultat. Experienta din vara, pentru publicul parizian, a continuat in toamna. Dupa inceperea anului scolar 1983-1984, am organizat, in seminarul meu pentru persoane de “varsta a treia” (inscrise, regulat, la Sorbona) alte cicluri de conferinte despre România. Nimic mai nevinovat pentru administratia Sorbonei! Dar eu invitam sa vorbeasca celor prezenti o serie de reprezentanti de frunte ai exilului românesc. M-a sprijinit in aceasta actiune Mihnea Berindei – si, intr-o buna masura, Adrian, fiul meu. Am invitat atunci la Sorbona sa tina conferinte in fata auditoriului francez – pe langa cei doi colaboratori, refugiati politici români (Matei Cazacu, Anca Dumitrescu) – personalitati de vaza ale exilului românesc sau profesori francezi care cunosteau bine România si puteau spune adevarul. Trebuia spus adevarul la o catedra universitara, in Franta libertatilor, despre regimul Ceausescu! Au luat cuvantul atunci, in dupa-amieze linistite de sambata, intelectuali activi ai exilului militant românesc, alaturi de care sa gaseau si Francezi care cunosteau tara noastra: Vlad Georgescu, directorul “Europei libere”, profesorul Cicerone Poghirc, profesorul Jean Gouillard (bizantinolog), astazi, toti, decedati, precum si doamnele Catherine Durandin (profesoara la INALCO), Nicoleta Franck (publicist), Marie-France Ionesco si, bineinteles, in repetate randuri, Mihnea Berindei. O conferinta a fost tinuta de Cicerone Ionitoiu, expunand pe larg suferintele detinutilor politici români – printre care se prenumara si el. Nu o data, prezenta deosebita a unui invitat ii aducea in sala pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca! Mihnea Berindei – imi aduc aminte – pleca uneori precipitat din sala de curs pentru a vorbi la telefon cu familia vreunui disident român arestat la Bucuresti (unul dintre acestia, mi se pare, era Radu Filipescu). Participantii erau si ei extrem de interesati de ceea ce auzeau (unii dintre ei s-au inscris la aceste cursuri doi-trei ani la rind!). Li se infatisa alta Românie, cea adevarata, cea oprimata. Bineinteles, toata aceasta serie de cursuri destinate celor ce aveau “le troisi’me âge” se desfasura excluzandu-i total pe lectorii oficiali trimisi de România (cred ca ei nici nu aveau habar de ceea ce se petrecea sambata in Institut! Eu invatasem procedeul de la prof. Emil Turdeanu). Si cu atat mai mult Ambasada! Eram satisfacut de actiunea mea universitara. In sfarsit, dupa ani si ani de supusa ascultare a propagandei comuniste românesti, se auzea, in Sorbona, vocea opozitiei democratice – in exil. Era usor de constatat ca, din pacate, in Franta nici oficial-politic (regim de dreapta, gaulle-ist!), nici in invatamant, in predarea limbii române in Universitati, nu se manifesta vreo opozitie fata de regimul din România, nici vreun act de solidaritate cu dramele Românilor din tara. Urmand aceeasi atitudine, nici Alphonse Dupront, nici Alain Guillermou, nici alti profesori de româna mai in varsta nu avusesera curajul de a vorbi “de rau” România comunista (chiar mai mult, la un colocviu oficial despre Eminescu, tinut prin 1978, inainte de venirea mea la Paris, cei doi profesori mai sus citati i-au… alungat din sala pe exilatii români, ca sa nu se “supere” Ambasada “RSR”). Numai Catherine Durandin, noua titulara a catedrei de la INALCO, a avut – cea dintii – initiativa unor prezentari critice ale situatiei din România sub Ceausescu. (…) In orice caz, Sorbona “cu mine”, atunci, nu mai era Sorbona oficiala! Iar eu… Eu aveam inca pasaport oficial românesc! Scriind azi aceste randuri nu-mi pot retine gandul: duplicitate à la roumaine! Dar, de data aceasta, pusa in slujba unei cauze juste. Aveam sentimentul ca, asa, atat de putin, imi facusem si eu datoria… Ajutat, bineinteles, si de personalitati din exil. (…) Venirea lui D. Aninoiu nu a fost un eveniment oarecare. Mai intai, mi s-a atras atentia (de catre atasatul cultural) ca “tovarasul ambasador trebuie ascultat cu atentie sporita”, ca “el este seful” etc. etc. En clair, prin Aninoiu vorbea Securitatea! (Bietul Manescu, in vremea dinaintea plecarii era luat in ras de functionarii Ambasadei. Cu mine a avut relatii corecte. As spune chiar ca, inainte de a pleca din Paris, m-a chemat la el si, prin semne, mi-a indicat “sa raman”! Nu uit al sau deget aratator izbind biroul de ambasador: “Dumneata, aici…”) Pe Aninoiu il intalnisem – ca ambasador – fugitiv, la Viena: asistase (ca sa ma spioneze, sa asculte ce spuneam…), la Universitatea din Salzburg, unde eram invitat sa tin o conferinta de specialitate. Aninoiu veghea! La Paris, m-a “recunoscut”! Imi adresa – cand ma intalnea – un salut condescendent (desi eu nu mai locuiam de mult in localul Ambasadei) – spre surprinderea celor ce-l insoteau. Dar, iata, primul incident a aparut curand dupa venirea lui Aninoiu. Intr-o buna dimineata, postul de radio France Info anunta ca, la Ambasada României, un om s-a aruncat pe fereastra, injunghiat cu un cutit in spate! Bineinteles, Românii din exil (Cicerone Ionitoiu, in primul rand) au alergat de indata, sperand ca pot interveni in nenorocire. Nicidecum! Securistii din Ambasada trasesera cadavrul in interiorul curtii consulatului si nu permiteau nimanui sa intre si sa vada corpul neinsufletit. Politia franceza insasi a fost respinsa – in baza exteritorialitatii oficiilor diplomatice. Explicatia “oficiala”: o sinucidere. Era intr-o zi de duminica, 1 aprilie 1984. In Paris incepuse a circula o gluma: Românii se sinucid implantandu-si un cutit in spate! Enigma ramanea, dar nu a durat mult. Pana atunci crima din Ambasada se rasfrangea si asupra noastra, in Universitatea Sorbonne – Paris IV, unde profesori si studenti imi puneau tot felul de intrebari legitime (eu eram inca in raporturi cu Ambasada). Ulterior, s-a aflat adevarul: tanarul inginer (se numea, parca, Iosif Nicolae), inainte de a pleca din Paris acasa, la Bucuresti, fusese contactat de serviciile speciale franceze care ii promisesera azilul politic (in schimbul furnizarii de informatii). El a facut imprudenta de a nu pastra secretul si – dupa o fuga prin culoarele Ambasadei, cand reusise a deschide fereastra ca sa se arunce in strada – a fost injunghiat cu salbaticie. Gestul disperat i-a fost fatal… Am inteles atunci ca ceea ce se intamplase era consecinta dura a instaurarii securistului-sef, colonelul D. Aninoiu ca ambasador. Oficiul diplomatic “RSR” intra sub auspiciile directe ale Securitatii. “Perdelele” diplomatice cazusera odata cu plecarea lui Corneliu Manescu. Scandalurile luau proportii. (…) Imi aduc aminte si acum de momentul cand am decis sa merg la Grand Palais. Am ajuns in biroul directorului, prof. Christian Bec. Emotionat, i-am spus, clar, ca “nu se mai poate!”. Trebuie sa trec dincolo de baricadele comuniste ale Ambasadei, sub protectia serviciilor OFPRA ale Ministerului de Interne francez. M-a inteles de asta data (poate ca si surescitarea mea il convinsese) si mi-a promis ca ma va sprijini, dindu-mi recomandarile utile (dar nu neaparat necesare!). In aceste conditii, am avut, peste cateva zile, una a lui, alta a profesorului Charles Boulay. La acestea s-au adaugat alte scrisori de recomandare. Cea mai cald favorabila era cea a regretatului hispanist Maurice Molho, o eminenta personalitate stiintifica internationala, precum au fost si interventiile scrise ale unor participanti la cursurile de sambata pentru “varsta a treia”. O recomandare a lui Mihnea Berindei, considerat pe atunci ca un fel de “consilier” al administratiei franceze pentru România, mi-a fost ceruta chiar de OFPRA. Aveam deci cinci recomandari – laudative -, garantii in favoarea azilului meu politic. Inarmat cu aceste scrisori de recomandare am luat calea spre OFPRA – un drum de unul singur. Eram singur: cu viata mea de pana acum si cariera mea universitara – dar… cu fiul meu, curajos refugiat politic in Franta, cu sotia mea, ostatica in România. Purtam cu mine, in constiinta, toata povara existentei mele. Era in luna iunie 1985. Scrisesem, in prealabil, o (dupa mine, frumoasa si, mai ales, sincera) scrisoare de demisie din Universitatea Bucuresti (am aflat, ulterior, ca scrisoarea devenise un act de acuzare si de insulte prin bunavointa unora dintre fostii mei colegi). O scrisoare pusa pe hartie, as spune, cu durere. Paraseam 35 de ani de Universitate: intrasem, preparator, in ianuarie 1950, ieseam, demisionind, in iunie 1985. Ii adaug, la aceasta, pe colegi. pe prieteni, pe studentii (si pe doctoranzii) mei – bineinteles, pe toate rudele mele pe care – cu imensa parere de rau – trebuia sa-i parasesc sine die. Abandonasem tot trecutul meu la 57 de ani. Toate acestea imi treceau prin gand si se transformau in fapta pe cand ma indreptam spre Porte de la Villette, spre OFPRA, pentru a cere sa mi se acorde azil politic. Presiunile securiste ale Ambasadei RSR ma constrangeau a recurge la acest grav act al vietii mele. In pericol ramasese Florica, sotia mea, in România. (…) Am avut norocul sa o intalnesc, la OFPRA, pe doamna Francine Petrulian, fiica profesorului universitar Gheorghe Strat, jurist de renume, mort in inchisoare la Sighet. In mainile ei mi-am lasat cererea de azil politic, recomandarile si pasaportul oficial românesc. Urma sa astept rezultatul… Mi-a sosit in cateva zile – semn ca problemele mele politice si de siguranta nationala franceza erau clare – impreuna cu o scrisoare a directorului Oficiului (OFPRA) in care imi dorea “sa prelungesc” sederea mea in Franta, in tara unde “stiu ca dumneavoastra contati pe multi prieteni” etc. etc. – aproband intru totul iesirea mea definitiva din “lagarul opresiv” al comunismului… (Bineinteles, se intemeia pe scrisorile de recomandare ale profesorilor de la Sorbona, ale Francezilor care ma cunosteau si chiar ale comunitatii exilatilor români, prin Mihnea Berindei.) In 13 iunie 1985 aveam documente de refugiat politic in Franta, ocrotit de Statul francez! Nationalitatea mea ramanea insa cea româneasca. Nu aveam nevoie, nici nu-mi doream sa renunt la aceasta – abstracta! – legatura cu România, la care nu am renuntat niciodata. Si totusi… “Cordonul ombilical” cu România lui Ceausescu – dar si cu toti cei dragi ai mei – se rupsese. Eram “refugiat politic” in Franta, ca si fiul meu, iar viata lua alt curs. Primul care s-a bucurat a fost fiul meu – dar o licarire trista trecea prin ochii sai (si ai mei) la gandul ca, undeva, departe, mama lui, sotia mea de zeci de ani ramasese ostatica in România. Incepea, pentru mine, alta campanie: eliberarea sotiei mele – sau cum se spunea atunci, actiunea pentru “reintregirea familiei”. (…) In aceeasi zi de 13 iunie, in limbaj “codat”, i-am comunicat sotiei mele, la telefon, rezultatul (“Am cumparat dictionarele pe care mi le-ai cerut“). 13 iunie: ziua Sf. Anton de Padova.

Fragmente din volumul in pregatire la Editura Logos