Modelul Ibrăileanu

Soarta lui Ibrăileanu părea a fi una ingrată: de prin anii ’80, niciun critic nu a mai catadicsit să se apropie cu atenție de opera sa. Și nimic nu îngroapă mai strașnic în uitare un scriitor decât nepăsarea urmașilor săi.

Considerat vetust, tradiționalist, promotor al poporanismului, bașca socialist, susținător al teoriei “artei cu tendință” (câtă vreme sub comunism marota criticii a fost valoarea estetică, scuturată de orice balast), posesorul unui stil imposibil sau lipsit, oricum, de performanțe retorice, mentorul “Vieții românești” părea un caz clasat.
Cine să stea să mai deslușească holograma unei opere datate, aparținând unui autor care nu mai vorbește pe limba contemporanilor?
Cine să mai scurme prin atâta moloz și să caute grăuntele prețios? Mult mai confortabil a părut, pentru câteva decenii, să acceptăm stereotipiile comode și să-l lăsăm pe Ibrăileanu în ungherul lui de istorie literară: un critic cu temperament de moldovean, care nu a reușit să facă școală și care nu a stârnit niciodată atâtea pasiuni precum ceilalți giganți, ca Maiorescu, Lovinescu ori Călinescu. Nu cred că putem detecta cu seriozitate un exeget postbelic care să-și fi asumat nu programul, dar baremi modelul autorului Spiritului critic în cultura română. Declarativ, Constantin Ciopraga s-ar revendica de la fostul său profesor, concret însă, diferențele, și temperamentale, și stilistice sunt mai fățișe decât asemănările. Mai mult decât atât, nici în calitatea sa de beletrist Ibrăileanu nu a fost niciodată nominalizat, cu responsabilitate, printre mai marii genului. Aforismele nu i le-a citit aproape nimeni sistematic (cine stă să creadă în viabilitatea unui gen care nouă ne lipsește funciar?), iar romanul Adela, deși comentat și bifat în sintezele genului, nu a fost niciodată socotit un concurent de temut pentru titlurile clasice ale prozei de analiză, semnate de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Rebreanu ori chiar M. Blecher. Adela a fost perceput ca o ciudățenie, nici roman, nici jurnal, nici ficțiune, nici autobiografie și, oricum, prea puțin pentru a-l considera pe autorul său un romancier pur sânge. Și e de mirare că lucrurile s-au plămădit astfel, întrucât formula cărții se potrivea ca o mănușă poeticii prozei optzeciste sau a celei de dată mai recentă.
Spun oare vorbe mari dacă mă încumet să conchid că norocul lui Ibrăileanu a fost Antonio Patraș (foto 1, 2)? Unii s-ar grăbi, n-am nici o îndoială, să răspundă afirmativ. Și totuși, dacă acceptăm că soarta postumă a unui scriitor depinde de updatările critice pe care fiecare generație le produce pe marginea operei sale, nu văd de ce nu am recunoaște că lucrarea universitarului ieșean, intitulată sugestiv Ibrăileanu. Către o teorie a personalității (Cartea românească, 2007) a avut puterea de a-l readuce în circuit pe autorul Adelei. Din câte știu, Patraș trage acum la o ediție critică a operei pe care a așezat-o în silogism, așa că afirmația mea de mai sus tinde să capete perfectă acoperire.
Să precizez, pentru început, că avem de a face cu o primă parte a unui proiect care, de va fi dus la bun sfârșit, îi va aresta autorului preocupările pentru destulă vreme: Literatura criticilor. Era firesc, deci, ca acest ambițios pariu să înceapă cu Ibrăileanu. Să nu uit să observ: ceea ce atrage atenția este sectorul beletristic al unor autori recunoscuți în primul rând în calitate de conștiințe critice. Prin urmare, nu se procedează ca de obicei, când cutare ispravă literară a cutărui critic era socotită un ifos ori un exercițiu demonstrativ, un fel de proptea a programului său critic. De data aceasta, se vizitează opera critică a scriitorului cu prejudecata (de bun simț) a rafinamentului autorului Adelei. Altfel spus, un om care poate scrie un text atât de fin, cu un acut simț al nuanțelor, nu are cum să fi fost un rudimentar apărător al unor teorii de extracție socio-politică, un doctrinar cu ochelari de cal. Este chiar paradoxul pe care caută să-l lămurească și eseul lui Antonio Patraș: “Cum e posibil că tocmai criticul cel mai puțin «artist» și mai doctrinar să fie totodată de departe cel mai rafinat scriitor dintre critici?” Să fie o coincidență? Din păcate, în istoria literaturii coincidențele nu prea sunt agreate și reprezintă, oricum, rezolvarea cea mai facilă a unei dileme. Să fie, în acest caz, o problemă de receptare? Altfel spus, de superficialitate a receptării? Cel mai probabil. Adevărul e că, de cele mai multe ori, s-au citit textele lui Ibrăileanu ca și când prin ele ar fi vorbit nu un om, ci o instanță impersonală sau, cel mult, un ideolog, deci un ins care se anulează ca personalitate și se pune în slujba unui program. Ambiția mărturisită a eseului de față este însă de a sparge coaja operei și de a sonda dincolo de aparențe. Ipoteza, profitabilă întru totul, de la care pornește această carte este că “textele (…) cu statut secundar dobândesc o însemnătate ce depășește orizontul îngust al valorii estetice. Eșecurile literare ale unui critic cu personalitate interesează infinit mai mult decât succesul unui autor mărunt. Și textele ratate, poate chiar în mai mare măsură decât celelalte, dezvăluie adesea lucruri nebănuite despre omul din spatele operei”. Să reținem această ultimă sintagmă, neconceptualizată îndeajuns, așa cum neprins în concept rămâne inefabilul literaturii… Carevasăzică, tocmai acest om de dincolo de cortina operei este luat în cătare. Firește că se fac toate disocierile cunoscute, încă de la polemica Proust-Saint Beuve, firește că nu poate Antonio Patraș să fie atât de naiv încât să suprapună imaginea individului biologic, ca să spun așa, peste cea a autorului. El crede, pe bună dreptate, că “opera spune infinit mai mult despre om decât «izvoarele» biografice”. Nu altfel proceda Ibrăileanu însuși, atunci când căuta să extragă din operă structura psihologică a scriitorului. Vom vedea, Patraș nu face decât să-i aplice autorului Adelei propria grilă de lectură, să-l supună unui exercițiu analitic geamăn cu cel pe care el însuși îl propunea (fără să-i și reușească întotdeauna, ce e drept). De aceea, rediscutarea și limpezirea unora dintre teoriile criticului ieșean sunt nu doar binevenite, ci absolut necesare. Fixându-le cu precizie, nuanțând ceea ce era doar formulat în grabă, cu febrilitate, tânărul exeget își definește, de fapt, instrumentele.
Ce iese de aici? Un Ibrăileanu mult mai profund și mai subtil decât îl știam, îndeobște. Chiar unul care, luat de valul ideii, sacrifică expresia. Meritul lui Antonio Patraș nu e doar acela de a readuce în prim-plan niște idei, teorii care doar din ignoranță păreau inutilizabile, ci mai ales acela de a le verifica mergând la izvoarele lor. El îi recitește, ghidat chiar de paginile confesive ale scriitorului, pe autorii de căpătâi ai lui Ibrăileanu, convins că doar așa poate înțelege literatura și critica sa. Astfel, ceea ce era considerat conservatorism, obtuzitate ori simplă obediență față de spiritul veacului în critica lui Ibrăileanu devine, prin această lupă, deschidere către nuanțe, elasticitate a gândirii. “Preluând de la John Stuart Mill definiția artei ca «expresie solilocă a sentimentelor și concepțiilor prin imagini», constată exegetul, Ibrăileanu formulează o foarte interesantă teorie a personalității care stă la baza sistemului său critic. În jurul acestui nucleu se încheagă de fapt toată opera lui Ibrăileanu, atât cea ideologică, cât și cea propriu-zis literară”. Adoptând aceeași orientare, demersul recuperator demonstrează cât de viabil rămâne și astăzi, după ce critica literară a epuizat cam toate metodele și direcțiile posibile și pare inertă la orice ispită conceptuală, modelul lui Ibrăileanu, care avea dacă nu certitudinea, măcar intuiția necesității unei “teorii implicite a personalității”. Concluzia pică numai bine și confirmă această ipoteză: “«Tendința» n-ar fi altceva, în fond, decât expresia personalității artistului”. Din spatele oricărei opere își ițește prezența un autor, cu spiritul său, modelat, cel mai adesea, de spiritului epocii, dar și cu inconfundabilul său profil psihologic. Pentru a nu falsifica, pentru a nu semăna cu o siluire, critica literară trebuie să tindă către creionarea acestui profil.
Acestea fiind stabilite, nu-i mai rămâne lui Antonio Patraș decât să purceadă la cercetarea amănunțită, răbdătoare și comprehensivă a operei beletristice. Dacă poeziile de junețe, care-l făceau să roșească și pe autor, sunt analizate en passant, cugetărilor din Privind viața li se acordă un loc important. De aici extrage criticul concepțiile scriitorului, pe care ulterior acesta le va ilustra în romanul Adela. Pe acest domeniu, al literaturii moraliste, tânărul eseist, iubitor de Montaigne și de Paleologu, se simte în apele sale, asocierile cele mai inedite fiindu-i la îndemână. El comentează cu vizibilă satisfacție și uneori cu savoare aforismele lui Ibrăileanu, punându-le în dialog cu destule alte concepții ilustre, de la cele ale lui Aristotel, la cele ale lui Hans Vaihinger. De fapt, cam toată literatura sapiențială este chemată la rampă, pentru a se proba subtilitatea apoftegmelor criticului moldav. Reperul de bază rămâne însă La Rochefoucauld, de care pe moralistul de la “Viața românească” îl leagă apetitul de a trece dincolo de pojghița aparențelor, a convențiilor și de a privi omul în toată nuditatea sa psihică. Deloc întâmplător, temele predilecte ale scriitorului sunt cele pe care le va ilustra și în roman: femeia, relațiile sale cu bărbatul, amorul, în diferitele sale variante, prietenia, discreția, delicatețea ș.a.m.d. Nu mai stau acum să le comentez, au făcut-o destui alți recenzenți. Cert este că, dacă în prima sa parte, lucrarea lui Antonio Patraș era destul de precisă, apropiată, și ca stil, de studiul academic, de data aceasta criticul se hotărăște să își divulge și ipostaza de eseist. Care, trebuie să adaug, îi cade bine. E vorba, de fapt, de o adecvare la obiectul de studiu; a scrie rigid și înarmat cu o inutilă, în context, muniție teoretică ar fi însemnat să trădeze chiar spiritul autorului discutat. De aceea, critica universitarului ieșean devine participativă, empatică, ceremonioasă și nu rareori ludică. Când am citit cartea sa de debut, Ion D. Sîrbu – de veghe în noapte totalitară, nu am intuit această predispoziție ghidușă a autorului. Acum mă bucur să o constat. Cert este că Patraș știe și când să pună frână, și când să pluseze. Se joacă, dar o face serios. Atunci când îl surprinzi că se lasă furat de plăcerea jocului, compunând cu intenție ironică fraze însiropate, în stilul textelor comentate și păcătuind nițel prin surplus (ca la pagina 85, de pildă; fraza e prea lungă, nu o mai reproduc), îl ierți repede și aștepți să vezi ce urmează. Și, de regulă, urmează lucruri temeinice, căci ironia este benignă, iar acrobațiile stilistice sunt executate cu plasă. În plus, ipotezele emise doar rezultatul unor aleatorii detente ludice nu sunt. Decupez un subtil paragraf, constatând și deplina empatie cu autorul cercetat: “Cred că lui Ibrăileanu i-ar fi plăcut o definiție ca aceasta: eticul e starea de grație a intelgienței. O grație la care inteligența nu ajunge decât… «privind viața». Când nu se mai ăntâmplă așa, când spiritul își întoarce fața de la viață, morala se transformă și ea în tot felul de lucruri urâte, de care e mai bine să ne ferim”. Nu sunt simple panseuri arbitrare, ci prelungiri explicative ale concepției autorului. Adelei. Patraș trăiește cumva în lumea lui Ibrăileanu, așa cum Lucian Raicu s-a mutat, pentru o vreme, în Gogol și Valeriu Cristea în Dostoievski.
Capitolul final, intitulat grăitor Salvarea criticului este dedicat în întregime romanului Adela. Cred că este partea cea mai reușită a întregului volum, fără a le pune în umbră pe celelalte, absolut necesare. Evident că autorul nu își propune să propună puncte de vedere cu orice preț inedite, ci doar să respecte natura unui text de un rafinament aparte. Pune punctul pe i în discuția ponderii autobiografice din roman, preferând să lucreze cu bisturiul delicat, nu să taie cu satârul. Evident că nu se poate pune semnul egalității între doctorul Codrescu și Ibrăileanu, chiar dacă anumite coincidențe ne-ar putea îndemna să procedăm astfel. Dar nici nu se poate nega o legătură între cele două instanțe. “temperamentul și sensibilitatea eroului, consideră Antonio Patraș, dar mai cu seamă «ideile» sale, nu fac decât să trimită, ca un ecou, la natura complexă a personalității scriitorului însuși. Tot astfel, strategia narativă adoptată accentuează proiecția autoficțională, de unde și selecția riguroasă din propria biografie a situațiilor exemplare, generatoare de semnificații cu bătaie mai lungă, dincolo de litera documentului”.
Romanul este pus alături de titlurile favorite ale scriitorului; bineînțeles că nu ca formulă, ci ca personalitate a personajelor, ca mod de a privi viața, Turgheniev și Tolstoi sunt oricând invocabili. Dar sunt chemați la apel, rând pe rând, Goethe, Proust, Benjamin Constant și alții. Tânărul critic (de fapt, maturul critic, așa e mai corect) are ușurința asociațiilor și se orientează perfect în literatura occidentală (și nu numai). Unele observații denotă o finețe aparte. De pildă: “Proustian e, mai cu seamă, rafinamentul ușor pervers, maladivitatea discret insinuantă”. Criticul e atent mereu la spiritul textului, nu doar la litera sa. De aceea, depășește nivelul analizelor tehniciste, care constată cu mare satisfacție faptul banal că o scenă a romanului confirmă cutare schemă narativă teoretizată de X. Esențial e, în Adela, dincolo de procedeele care sunt simple mijloace, procesul acestei indecizii, care este, de fapt, procesul unei conștiințe specifice. “Obiectul analizei, precizează subtil exegetul, nu e trăirea personală, sentimentul erotic pentru ceva anume, ci iubirea ca proces cognitiv, implicând, deopotrivă, eticul și esteticul, pe un plan de superioară contemplativitate”. Așadar, e vorba de un roman despre iubire, ca proces de cunoaștere. Nimic mai mult, dar nici mai puțin de atât. Prin urmare, cele două personaje principale sunt întoarse pe toate fețele și tratate ca și cum ar fi persoane reale, de care te poți, într-o bună zi, lovi pe stradă. Criticul secondează cu mult tact personajele, arătându-se acaparat de subtilitățile, uneori manifestate stângaci, ale intelectualului și cam amorezat (dar cine l-ar putea acuza?) de tânăra femeie de rasă. Care ar fi natura acestei relații de “pândă și seducție” permanentă, ca să reiau un titlu mai celebru decât romanul pe care îl individualizează? “Ambiguitatea raporturilor dintre cei doi îndrăgostiți se acutizează pe fondul spiritualizării (înțelege: efeminării) bărbatului și al virilizării subiacente a femeii «cu umeri largi»”. Oricine ar fi tentat, așa stând lucrurile, să-i trântească pe cei doi protagoniști pe canapeaua psihanalitică. Nu și Antonio Patraș, care preferă să creadă că “fascinantă e conștiința lui Codrescu, nu subconștientul său”. Perfect adevărat. La fel cum perfect îndreptățite sunt și punerile la punct pe care le face autorul când se raportează la opiniile altor critici (amintesc doar detașarea de tentativa lui Ion Vartic de a compara romanul cu Lolita lui Nabokov).
Această iubire permanent ținută sub observație de eroii implicați este analizată cu instrumente ilustre, impuse de Stendhal ori Ortega y Gasset; trecută prin această sită însă, ea își relevă uncitatea. Dar nu funcționează, de fapt, atitudinea personajelor față de iubirea lor, la fel ca actul lecturii? Sau al relecturii? Antonio Patraș ne convinge că așa este. Prin urmare, iată cea mai fericită etichetare a romanului: “Adela este o cartea a re-citirii îndrăgostite. Iar Emil Codrescu, omul unei singure «cărți». Cititorul perfect”. Este astfel pusă în evidență natura vizibil intelectualizată a sentimentului, care, pentru un rafinat cum este medicul în chestiune și pentru o femeie cu instincte atât de speciale și de bine rafistolate, cum e Adela, nu are cum să capete aspecte strict animalice. Ipostază pe care, de altfel, bărbatul emancipat ar respinge-o ferm. Nu doar din cavalerism sau din alte prejudecăți, nici doar din timiditate excesivă. După ce îi face un amănunțit examen pishologic și intelectual, criticul poate dezlega enigma satisfăcut: “refuzul instinctului brut nu e pentru el o formă pioasă de asceză, ci un rafinat dezmăț, izvor inepuizabil de superioare satisfacții”. Ce ți-e și cu esteții ăștia!
Antonio Patraș pare el însuși adeptul ori măcar admiratorul unui atare estetism. Nu-l plâng însă; în critica literară, cel puțin, o astfel de atitudine nu se concretizează în pierderi, fie ele și din acelea care dau satisfacție. Ba dimpotrivă…
În concluzie, meritul acestei cărți nu stă în primul rând în stil, așa cum s-a afirmat uneori. De un discurs atrăgător, seducător chiar, este în stare orice critic cu talent, dacă-și adapă acest talent la izvoare potrivite. Iar critica literară nu este, încep să cred, în primul rând o problemă de cum, ci mai ales de ce. O probează, printre altele, însuși Ibrăileanu. Ea trebuie să emită acele ipoteze pe care să le susțină într-o argumentație logică, convingătoare dincolo de retorica ei. Cred că îi luăm mai mult decât îi dăm acestei cărți dacă îi lăudăm exclusiv stilul și o considerăm un simplu eseu, fără mari mize exegetice. Dimpotrivă, lucrarea lui Antonio Patraș are o miză cât se poate de serioasă și de importantă: aceea de a recupera un model și de a demonstra că întreaga operă a lui Ibrăileanu este un tot unitar, că există o concepție profundă în spatele ei, ba chiar un program. Și că, la urma urmelor, romanul Adela nu a ieșit din neant, ci dintr-o retortă în care un ochi pătrunzător ar fi putut să-i intuiască geneza.
Bine ar fi dacă tinerii critici și-ar dedica eforturile, cu devotament asemănător, clasicilor. Pentru că, se știe, clasicii nu supraviețuiesc din inerție, ci în primul rând grație provocărilor hermeneutice pe care le suscită și cărora le fac față.
Într-un fragment subtil comentat în carte, Ibrăileanu afirma că salvarea criticului este “aceea de a deveni cetitor”. Adică nu chirurg, ginecolog, om de știință, ci un ins care nu-și refuză altruismul unei “lecturi îndrăgostite”. Antonio Patraș este, până acum, cel mai fidel “cetitor” al criticului de la “Viața românească”.

BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ul Constan]a) este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrul Facult`]ii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Ia[i. Doctor în filologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [i eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vi[niec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Ia[i”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “Romånia literar`”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romån` contemporan` (Premiul pentru critic` al revistei “Ateneu”), Utopia negativ` în literatura romån`. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semneaz` prefe]e la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romånia [i al Asocia]iei pentru Literatur` General` [i Comparat`. Din 2006, semneaz` o rubric` s`pt`månal` în “Ziarul de Ia[i”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Ia[i, din 2006.