MUZICA SI MUZICHIE/ Studio 84

Doru era baiat de la tara. Venise la Piatra Neamt dintr-unul din satele aflate in apropierea orasului. Nemtenii sunt calatori temerari. In anii din urma au plecat cu sat cu tot, mai intâi in Italia, apoi in Spania. Unii s-au intors realizati, altii inca merg sezonier la munca. De Craciun sau de Pasti, când o insotesc pe mama in vizita la surori, in poarta fiecarei gospodarii din Roznov, Ruseni, Chintinici sau Borlesti vezi negresit câte o masina cu placute de Italia. Prin 84, insa, nu era chip de calatorit peste granita. Plecai de la sat la oras si din provincie la Bucuresti si asta insemna o schimbare radicala in viata ta. Doru se numara printre cei care lasasera satul in urma si ajunsese cineva in oras. Avea masina, un apartament in vârful unui bloc din Maratei si un studio de inregistrari cu care facea bani cu nemiluita. Daca bunicul meu era unul dintre putinii cizmari din Piatra Neamt, Doru era detinatorul unuia dintre cele trei studiouri de inregistrari din Piatra Neamt. De fapt, termenul studio de inregistrari e impropriu folosit. Nu e acel studio in care un artist sau formatie vin ca sa inregistreze un cântec sau un disc; nu e camera aia cu cofraje pe pereti, separata in doua de un geam gros: intr-o parte un scaun si un microfon atârnând din tavan, in cealalta – mixerul cu multe butoane si beculete. In anii aceia, studioul de inregistrari era locul unde puteai merge sa-ti inregistrezi muzica pe casete sau pe benzi. Era locul unde gaseai muzica pe care n-o gaseai in comertul socialist. Era Occidentul din Piatra Neamt, era capul de pod al Vestului de lânga cinematograful Pietricica. Nu mai tin minte daca Doru avea firma sau vreun insemn care sa ateste ca acolo era studioul. In spatiul in care functiona el mai era un magazin de optica – lentile si rame pentru ochelari. De fapt, era magazinul de optica in care Doru probabil subinchiriase 3 metri patrati pe care ii mobilase cu un pupitru inalt pe care tinea un caiet cu albumele si numarul benzii pe care erau inregistrate, si un dulap in care erau trei magnetofoane si trei deck-uri, toate Akai. Akai era superbrand la vremea aceea. Era din categoria acelor marci care ni se pareau de lux fiindca erau o raritate pe atunci, precum sprayurile Rexona, after shave-ul Denim sau ness-ul Amigo. Doru se lauda ca un deck Akai costa vreo 30.000 lei. Jumatate de masina. Si el avea trei. Si trei mag-uri, tot Akai, nu Kashtan sau Maiak, cum aveau prietenii mei. Doru parea ca e in trecere pe acolo, ca tocmai a venit sau se pregateste sa plece. Iarna nu-si scotea fularul, nu-si descheia geaca. Isi scotea din când in când caciula ruseasca, cu urechi legate deasupra capului. O punea lânga caietul cu discografii si isi stergea cu dosul palmei fruntea transpirata. Avea un par blond cenusiu, de mujic rus, si ochi albastri de o limpezime si o inocenta pe care o gasesti doar la copii. Insa nu era deloc inocent, avea un simt al afacerilor pe care nu am incetat nici pâna azi sa ma intreb unde il deprinsese. Vorbea repezit, ca verii mei de la tara, si cu un accent moldovenesc asumat, poate chiar un pic ostentativ. Cum ar zice Banica: “Asta-s eu.” La studio, Doru statea in picioare, cu mâinile in buzunarele pantalonilor, sau rezemat de caloriferul paralelipipedic din dreptul geamului. Nu avea nici macar un scaun in dosul pupitrului. Si-a adus unul abia când a ramas nevasta-sa insarcinata. Frumoasa femeie, nevasta-sa: bruneta, nu foarte inalta, cu niste ochi caprui imensi, un ten creol impecabil si un zâmbet de un alb ireal: un chip de pus nu in rama, ci in reclama. Un chip datorita caruia, probabil, am inregistrat o gramada de muzica. Un chip caruia probabil i se datora intr-o buna masura faptul ca lui Doru ii mergeau afacerile atât de bine. Femeia ii tinea companie lui Doru la studio sau ii tinea locul când acesta lipsea. Prelua comenzile, incasa banii si trecea noutatile in caiet. Scria foarte frumos literele de tipar, dar din greselile pe care le facea am dedus ca nu stia o boaba engleza. Studioul lui Doru nu a fost primul pe care l-am descoperit. Mai era unul, mai bine amplasat, chiar in centrul orasului, lânga cinematograful Panoramic. Treceam pe lânga el când intram sau ieseam de la film si cascam gura, impreuna cu amicii mei, la peretele cu magnetofoane si deck-uri. Eram in stare sa le privim minute in sir, fascinati de led-urile rosii si verzi si de rotatia domoala a benzilor. Intr-o seara, ieseam de la film, ca de obicei, si, tot ca de obicei, ne-am oprit in fata vitrinei studioului. Era seara târziu si era inchis. Mag-urile si deck-urile se odihneau. Pe geamuri erau lipite liste cu ultimele selectii sosite. Pentru prima data, le-am citit de la cap la coada. Nu stiam cine sunt George Baker Selection sau Goombay Dance Band. Nu le ascultasem muzica si nici nu-i vazusem vreodata. Era o alta lume. Exista si altceva in afara cartilor pe care le citeam cu nesat, a partidelor de fotbal din curtea scolii sau a masinilor straine pe care le admiram cu gurile cascate in parcarea hotelului Ceahlau. Cum mergeam la film de 2-3 ori pe saptamâna (vedeam acelasi film de mai multe ori, biletul era o nimica toata, costa 6 lei), treceam foarte des pe lânga acel studio, dar nu i-am trecut niciodata pragul. E drept, la momentul acela nici nu aveam de ce, inca nu ma pasionau muzica si inregistrarile si inca nu descoperisem cum sa fac rost de bani pentru casete. Dar adevarul e ca locul acela ma intimida. Daca as fi intrat, as fi avut probabil sentimentul ca ami trecut ilegal granita, asa cum facuse unul dintre verii mei, care traversase Dunarea inot pâna in Iugoslavia, de unde s-a urcat clandestin pe un vapor si in final a ajuns in Australia. V-am zis ca nemtenii sunt calatori temerari. Acasa aveam câteva casete cu Abba, Kenny Rogers si alte trupe ale caror nume nu mi le mai amintesc si de care oricum ma saturasem. Incepusem sa caut muzica noua. Urmaream cu interes si consecventa emisiunile de la radio. Aveam scoala dupa-amiaza, asa ca imi incepeam dimineata cu muzica: de la opt la noua, era o emisiune care se chema Curierul melodiilor. Multa muzica româneasca, bineinteles, dar si un moment cu varietati internationale: doua piese, care cel mai adesea erau rusesti, cehesti si poloneze. Dar uneori mai scapa si câte o piesa cu adevarat “straina” si acela era momentul pe care il asteptam, asa cum un drogat isi asteapta doza, dimineata de dimineata, de la 8 la 9. Asteptarea aceea era insotita de o emotie pe care azi nu o mai inteleg, dar pot reconstitui in minte senzatia de victorie pe care o incercam dupa ce reuseam sa inregistrez o melodie sau dezamagirea crunta care insotea esecul fiindca incepea crainicul sa vorbeasca inainte sa se fi terminat cântecul. In total, intr-o saptamâna, adunam 3-4 melodii. Duminica seara, pe la 18.00, mai era o emisiune cu muzica pe programul unu al Radiodifuziunii. Cu putin noroc si datorita generozitatii realizatorilor, mai ciupeam si de aici câte o piesa-doua. Luni seara, bunicul asculta o emisiune sportiva realizata de Ovidiu Ioanitoaia. Nu stiam nimic despre sport, dar imi placeau vocea lui Ioanitoaia si fundalul sonor sau ilustratia muzicala, cum am aflat curând ca i se zicea. Ilustratorul era Marian Megan. Megan punea niste piese instrumentale care mie mi se pareau incredibile. Peste câtiva ani aveam sa si identific respectivele melodii sau pe autorii lor, fie ca era vorba de coloana sonora din Miami Vice, sau de piese facute de Koto, Laserdance ori Cyber People. Mult sintetizator, multa electronica, dar pentru mine era un sound nou, modern, interesant.

Foloseam casetele astea inregistrate te miri cum la reuniunile de la scoala sau la petrecerile de la zilele de nastere sau onomastice. Nu stiu câte aveam in total, nu mai mult de zece, oricum insuficiente. Trebuia sa-mi largesc neaparat portofoliul, asa ca, la una dintre serate, am convenit cu Adi, unul dintre prietenii mei, sa ne apucam de inregistrat muzica de la studio. Urma sa punem la comun casetele mele, casetele lui si banii pentru inregistrari. Tot impreuna aveam sa decidem ce sa inregistram. Si tot impreuna am trecut pentru prima data pragul studioului lui Doru.