Oameni care ne traverseaza viața (II). Amici

Amiciția pare forma cea mai perfidă a unor relații umane. Cu amicul bei o bere, spui bancuri, împărtășești unele – nu multe – gusturi comune, împarți chiar și micile taine ale inimii, ale sufletului, ale vieții. Poți merge până la a schimba cărți ori vizite de familie.

Aflată la mijloc de drum între cunoștință și prietenie, amiciția nu păstrează convenționalismul primeia, dar nici nu ajunge la profunzimea morală a celei de-a doua. De aceea, amicul se consideră adesea chiar îndreptățit să îți facă niște porcărioare. De te vei face că nu sesisezi, va merge mai departe. De vei încerca să iei lucrurile în serios, fie pentru a le pune la punct, fie pentru a le pune chiar punct, amicul o va da pe glume, apoi pe coarda sentimentală – “Nu suntem noi amici, cum să te superi pe așa ceva? Știi doar cât țin la tine!” -, sfârșind prin a face gestul de supremă împăcare: “Hai ca dau eu berea azi!”
Zgmotoasă, superficială, glumeață până la a arunca totul în derizoriu, amiciția este exonerată de normele mici ale bunului-simț și de legile majore ale moralei. Amicul sare repede peste faza cunoștinței, tutuindu-te chiar înainte să știe cum te cheamă. Are el standarde de topire a nesuferitelor formule de politețe pe care le duce în disprețuitoare familiarisme: de la “nea”, la “prietene, iubitule, bătrâne” sau la diminutivarea tuturor acestora pentru ca reducerea ta la minuscul, la un “ce” neînsemnat, să fie și mai accentuată.
El știe să se facă util – te acoperă în fața șefilor când e cazul să te scoată la o bere, e gata să jure în fața nevestei ori iubitei că el te-a ținut la o șuetă în seara în care ai ajuns târziu acasă, îți vinde ponturi, mărunțește bârfe care te pun în gardă. În vremurile lui bune, nu ezită să te sune fără motiv, să îți aducă o aspirină dacă ești la pat sau chiar să îți facă mici cumpărături. Toate acestea le face cu zâmbetul pe buze – căci un amic e mereu jovial și serviabil ca un chelner hârșit în meserie. Dar, asemenea chelnerului, te arde la nota de plată.
Amicul păstrează în el o doză imensă de frustrare vizavi de gesturile pe care le-a făcut mai ales fără să i le ceri. Mestecă în el atâta ură, încât nu s-ar putea compara cu niciun dușman declarat, pe față, în ce privește planurile de a-ți plăti polițele. Amicul nu iartă, memoria lui este perfectă, iar dacă peste frustrările generate de momentele în care s-a simțit umilit pentru că a făcut ceva pentru tine poate trece, nu îți va ierta și nu va trece niciodată peste umilința de a fi apelat el la tine, iar tu, fără să îți dai seama, te-ai condamnat singur ajutându-l.
Cei mai necruțători în răzbunări, în plătit polițe, sunt amicii literari. De la băutul unei beri, de la o pălăvrăgeală pe mess, la telefon sau pe o terasă, ajungi să crezi că băiatul e nu numai simpatic, ci și parcă talentat, dar nedreptățit. Amicul credibilizează o oarece conspirație împotriva cărților sale, despre care se tace sau sunt clasate uneori în categoria celor proaste, dacă nu cumva “cea mai proastă carte a anului”, este sărit la premii cu toate că – afli mai târziu – i-a scos la cârciumă pe toți membrii juriului, s-a făcut util pentru cei care pot pune o pilă pentru obținerea mult râvnitului premiu.
Te ia părtaș la propriile lui convingeri, “Spune și tu dacă nu-i o carte bună”, pentru ca după aceea să ți le atribuie. Starea lui fundamentală în aceste momente este de agitație febrilă, incoerentă, bineînțeles. E clipa în care îți pregătește o mare porcărie, ceva care să te lovească din plin. Amicul a pus cap la cap, dacă nu cumva chiar tu ai făcut imprudența de a le destăinui, informații, fapte aparent fără legătură și ți-a aflat sensibilitatea, punctul de pe corpul, din mintea, din sufletul tău care abia atins doare al naibii de tare.
Acolo va lovi. Va da și apoi, ca orice laș, va fugi. Va încerca să te evite în orice împrejurare, îți va trânti telefonul în nas. Își va răzbuna toată umilința lui, de care nu tu te faci vinovat, împrăștiind cele mai murdare vorbe despre tine. Va găsi, evident, alți amici cărora să le distribuie murdăriile, iar aceștia vor crede. Pentru că amicii au o mare disponibilitate de a crede murdăriile.
Micimea sufletească se asociază de cele mai multe ori cu o statură de pigmei. Dizabilitați pe verticală, după cum zice Gardner în limbajul corectitudinii politice, ei sunt în acord cu statura morală. Asemenea unor scame morale, le cureți greu de pe haina existenței tale.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.