Opinie Adrian Vasilescu: Ce ne așteaptă după recesiune

Oficial, am putea ieși din recesiune în această primăvară. Și e în firea lucrurilor să începem să ne gândim, deja, ce va fi după recesiune.
Istoria ne învață că orice recesiune, oricât ar fi de dură, vine și trece. E pe sfârșite și recesiunea noastră. Nu însă și criza, care ne va da încă dureri de cap. Un an sau poate chiar mai mulți.

Dar oare, după recesiune, filmul vieții economice va fi reluat de acolo de unde s-a rupt? Viața economică va curge în aceeași albie și țara va reveni la stilul de consum de dinainte de 2007-2008? Un fapt e cert: nu va fi ca în arhitectură. În lume, nenumărate orașe, străzi, centre istorice sunt reclădite după metoda retro. Arhitecții caută vechile planuri, adună fotografii de demult, apelează la amintirile localnicilor și refac totul așa cum a fost, până în cele mai mici detalii. Dacă însă în arhitectură un astfel de procedeu dă rezultate bune, în economie nici măcar nu e posibil.

Va fi nevoie de proiecte noi. Și de un drum nou. Înainte de recesiune, deși țara păstra încă zone mari de sărăcie, se adunau bani mulți, iar consumul creștea parcă fără limite. În acest iureș, ne-am trezit pe neașteptate cu o turbulență economică gravă, cauzată de surplusuri de lichiditate și de supraconsum, care a început treptat să se transforme într-o criză clasică de supraproducție. După recesiune, vom constata că stilul de viață va fi altul, că modelul de consum se va schimba radical. Stilul de viață va suferi corecții mari. Chiar dacă economia românească n-a avut șansa de a împinge ciclul economic până la nivelul boom-ului atins de țările dezvoltate. Pentru că, decenii la rând, în timp ce Occidentul urca, noi luptam cu eficiența modestă și cu creșterea prea lentă a competitivității, principala cauză constituind-o faptul că după 1989 am constatat că ne despărțim greu de trecut.

Ne-am încălzit ani buni cu ritmuri mari, de 6, de 7 ori chiar de 8 la sută. Deși știam că noi, ca să ajungem din urmă țările care în Uniunea Europeană călătoresc cu trenuri rapide, am avea nevoie nu doar de ritmuri mari, ci de un PIB cu o structură calitativă nouă cu valori adăugate care să exprime competitivitate, profit. Ca să nu adăugăm PIB fără să adăugăm și bunăstare. Totuși, faptul că am avut o creștere economică neîntreruptă a fost un succes. Numai că peste acest succes, o sută la sută real, s-a suprapus o credință năstrușnică: și anume, că n-ar mai fi nevoie de restructurare. Căci tranziția s-a încheiat. Tranziția de la plan la piață. Foarte bine. Dar prețul a fost prea mare: împrumuturi externe, importuri de capital fix, de bunuri de consum. Succesul a fost atât de răsunător încât n-a mai fost auzit avertismentul că numai restructurarea ne poate aduce o creștere bazată pe eficiență economică, pe performanțe, în așa fel încât să regăsim în PIB productivitate și competitivitate într-o mai mare măsură decât consumuri suplimentare de resurse materiale, financiare și de forță de muncă.

Cerul de deasupra economiei era totuși senin. Și când vremea e frumoasă, buna dispoziție tinde să se generalizeze. Încrederea în economia românească era tot mai mare. A fost însă neșansa noastră ca vremea să se strice încă din primul nostru an în Uniunea Europeană. Norii au apărut mai întâi, în vara lui 2007, pe cerul pieței financiare din America. Apoi s-au răspândit în Europa de Vest. Era firesc să suportăm și noi consecințele.

Doi ani de recesiune au fost pentru noi o lecție dură. Mai ales că, pe fondul recesiunii, s-au înmulțit obișnuitele pierderi cauzate de modul învechit în care este organizată munca în societatea românească.

Elixirul creșterii plus va tămădui această boală numai dacă va aduce o combinație nouă între restructurare și o altă ecuație economică, în care venitul să fie legat de competiția muncii. Fără aceste două salturi, calitative, niciun fel de alchimie nu ne poate salva.