Orașul vrea noi povești/ de Adrian Majuru

Bucureștiul ascunde încă multe povești. Le ascunde nu pentru că le vrea tăinuite ci pentru că orașul nostru este și puțin ludic. Le vrea descoperite pe măsură ce îl cunoaștem și îl ajutăm să se schimbe. Asta înseamnă și să schimbăm unele povești, mai triste decât altele, sau chiar nefericite, în povești care să merite să fie spuse, ilustrate și chiar trăite.

Apoi, este foarte adevărat că uneori istoria e adunată, cu toate speranțele și suferințele ei, în locuri ascunse vederii. În astfel de locuri s-a trăit mai mult și mai intens decât în cursul obișnuit al vieții, pentru că numai acolo istoria își încetineste mersul, clepsidra se rastoarnă cu ușurință iar destinele sunt cutremurate de lucruri trăite, de idealuri răpuse, de așteptări dispărute din privirea speranței. În astfel de locuri se strâng suflete. Durerile și poveștile lor. Și toate aceste trăiri rămân în cărămizile zidurilor, pătrund în umezeala pereților, în bezna tăcută și împietrită a adâncurilor cu miros rânced.

Acolo le rămân cuvintele, chipul iubitei și imaginea celei părăsite în miez de noaptei, frumosul este absorbit cu lăcomie de respirarea pereților groși; acolo au rămas glasurile strigate sau gâtuite, ultimele imagini închipuite ale retinei părăsind lumea sau cel din urmă suflu articulat în chemări chinuite.

Acolo se mai aud pași căutând scăparea în nopțile reci sau trupuri frecându-se de pereții umezi, închipuinde-se zburând peste zidurile înalte. Uneori se aud voci tremurate care nu pot fi deslușite de auz sau guri clănțănind de spaimă și din când în când, se simt clipiri din ochi care și-au pierdut vederea.

Trebuie să eliberăm aceste suflete. Ne vor aproape. Vor să ne simtă căldura sufletului hrănindu-le speranța; sa ne audă glasurile depănând amintiri sau povestind lucruri, simple întâmplări de viață obișnuită. Să aducem frumosul, lumina, candidul, obișnuitul în această lume a istoriei mereu inversate, înverșunate pe noi. Să-i întindem o mână și să-i vorbim. Să-i cunoaștem povestea, să nu întoarcem privirea de la “așa a fost” și să-i dăruim o altă poveste, venită din lumea noastră. O poveste sufletească despre istoria lui “nu sântem singuri” ci “mereu împreună”. Ei, cei rămași “acolo”, asta vor. Ei, cei de “acolo”, ne vor aproape. Ei vor să ajungă “aici”. Să-l părăsească pe “acolo” unde au fost aruncați, abandonați, uitați.Vă pune-ți întrebarea cum pot fi în istorie locuri unde “aici” și “acolo” se pot intâlni în afara timpurilor iar întâmplările să fie aceleași pentru toți. Astfel de locuri sunt mai întotdeauna spații ale suferințelor comune, îndelungate și aspre.

Să nu vă închipuiți că astfel de locuri sunt foarte departe. Ele rămân mereu în preajma noastră doar că trebuie să ne oprim trecerea grăbită prin viață pentru a privii cu luare aminte în jurul nostru. Sunt mule locuri pline de glasuri care strigă; chemați suntem din colțuri de stradă, din spatele unor clădiri insipide sau din periferii aparent banale și pașnice. Și mai ales în astfel de periferii au fost ascunse cele mai multe istorii, poveștile căderilor de cortină a multor nefericite destine.
Periferiile Bucureștilor au astfel de istorii ascunse, demult tănuite în uitare. Dincolo de laconismul documentelor se află istoria trăită, a sufletelor rămase “acolo” cu speranța că vor ajunge într-o bună zi “aici”. Aproape de noi. Dacă mergeți spre sud, pe drumul ales cu sute de ani în urmă de mercenarii voievozilor noștri care se încumetau să primejduiască cetățile Dunării din Giurgiu și Turnu, veți ajunge la unul dintre forturile care înconjurau capitala, tot din teama față de turci, deși devensierăm între timp independenți. Teama pentru ce năvălea de la sud a determinat apariția unui sistem defensiv de fortificații, care nu au ajutat prea mult.Pentru singura dată în istorie, când ar fi trebuit să aibă acest rol, nu a reușit să și-l împlinească. Se întâmpla în noiembrie 1916, când Bucureștiul a fost ocupat de trupele austro-germane care veneau dinspre nord și vest dar și de armatele turco-bulgare care înaintau dinspre sud. Fortul sudic a fost construit în preajma localității Jilava, preluînd numele acesteia. Poarta de sud a capitalei a devenit după marele război temniță pentru deținuți politici, pentru indezirabili de circumstanță sau borfași de drept comun. Timp de peste o jumătate de veac a fost un loc unde istoria a curs altfel pentru foarte multe suflete care și-au risipit destinele neîngăduit
de repede și dureros. Fortul Jilava este monument de patrimoniu atât din perspectiva clasică, a proiectului de arhitectură și a valorii istorice cât mai ales din perspectiva fragmentelor de viață trăite și mai ales stinse între zidurile lui. Acesta este poate cel mai valorizant patrimoniu al acestui loc a cărui memorie trebuie restituită dincolo de poveste și imagine. Printre zidurile sale au rămas imagini în mișcare, umbre fugare, lăsate aici de Carol I, domnitorul, inspectând șantierul fortului, apoi miniștri, ofițeri superiori, liberi profesioniști, preoți, oameni obișnuiți, executați în circumstanțe rar întâlnite apoi îndelungate și nestinse suferințe ale miilor de deținuți politici sau indezirabili ai vremelnicelor regimuri. Undeva între 1907 și 1967, doar într-o viață de om, s-au stins mii de alte vieți.
Capitala suferă de lipsa marilor centre culturale, are nevoie de spații de loisir, de expunere a ideilor, simeze, spații de recreere articulate dincolo de marginile sale. Fortul Jilava trebuie să aibă o astfel de schimbare de destinație, fiind necesară obținerea unui spațiu cu valențe turistice și culturale în apropierea Capitalei. În anii 1935-1936 Municipalitatea a avut în vedere amenajarea unui vast spatiu de loisir si relaxare, pentru bucureșteni, în pădurea Snagov. De aceea a și cumpărat tot malul nordic al lacului Snagov cu pădurea afarentă.
Orășenii trebuiau scoși din oraș oferindu-le serviciile de care aveau nevoie. Igieniștii sociali (meserie dispărută din organigrama ministerului de resort) au reușit acum 70 de ani să convingă factorii decizionali ai momentului să depisteze un atare spațiu și să investească în el. Municipalitatea Bucureștilor a pierdut parcul de agrement Snagov nu din cauza naționalizării, ci odată cu anii 1990, cînd pădurea Snagov și malul lacului au fost lotizate și vândute.

Amenajarea fortului Jilava – cu extensie către celelalte puncte fortificate nefolosite – în obiectiv turistic și cultural vine așadar în continuarea unei idei mai vechi.
Un obiecvtiv cultural absolut nou pentru zona Bucureștilor și culturii de masă îl reprezintă folosirea potențialului educațional pe care îl are istoria comunismului și a detenției politice. Seminariile de orice profil, conferințele, prelegerilor despre istoria orașului și a vieții la oraș nu sunt prezente astăzi în programele educațional-culturale ale centrelor de profil. Viața trăită prin comparație, între ieri și azi, între ce este și ce va fi, încluzând astfel și prognoza, nu se regasesc nici ele printre preocupările instituțiilor culturale. Proiectul pilot recuperează și fragmente ale vechiului loisir, antebelic și interbelic cum ar fi echitația, golful, ciclismul, tenisul de câmp alăturate noilor mode de recreere cum ar fi AirSoft, Paint Ball, Lasertag.
Ce poate fi mai frumos decât să cochetezi cu trecutul și să ai prilejul să socializezi altfel decât în parcurile aglomerate, pestriîe, sau mall-urile, spectacole ale vitrinelor. Bucureștii nu au o agora, o piață a sfatului, o zonă de inters pietonal, un spaîiu destinat exlcusiv promenadei, plimbării. Acest lucru a determinat nervozitatea străzilor noastre, indiferența anonimilor în mișcare, graba prin care cosumăm orice moment liber fără să-l trăim, fără să îi cunoaștem opțiunile de relaxare, de detașare față de obișnuitele probleme ale zilei.
Nu avem așadar numai un proiect cultural sau și educațional. Putem vorbi mai ales de noi proiecții comportamentale, pe care să le modificăm în pozitiv, să le detenionăm prin amenajarea unor refugii atât de visate de fiecare dintre noi.

Nu mai avem dorința de a ne privii, de a ne vorbii, de a discuta și rezolva problemele ferm, dacă onestitate este un cuvânt pretențios. Pierdem bucuria micilor plăceri, sweet nothings, atât de banale dar și atât de importante în a ne ajuta să ne înțelegem, să ne acceptăm și altfel de cum suntem sau credem că ne văd ceilalți.
Am pierdut legăturile care ofereau un punct de plecare raporturilor dintre generații, obișnuitul dialogului din interiorul fiecărei generații sau cu alții mai vârstnici dar și mai tineri.
Acestea sunt detalii care scapă obiectivelor largi și frecvent uzitate dar rămân întotdeauna în preajma lor.
Se simte nevoia unei recuperări umane, de coabitare a mentaliltăților, posibilă numai prin înțelegerea și acceptarea lor. Pentru acest lucru avem nevoie de spații unde oamenii să se manifeste în voie, unde preocupările de moment să de fie fidelizate atât de evenimentul cultural dar și lăsate să se dezvolte prin opțiunea relaxării, recreerii, socializării.
Să așteptăm așadar ca astfel locuri să prindă viață pentru a-i oferi poveștile fiecăruia.

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti și coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici – univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.