Pasărea Emanuelle/ de Dorin Tudoran

În fiecare din nopțile solstițiului de iarnă,

dimineața, brațele mele strălucesc orbitor, ca

două pârtii de schi. Dar niciodată n-am putu afla,

după dantela urmelor, direcția spre care se îndreap-

tă, de fiecare dată, invizibila pasăre Emanuelle.

Și în fiecare din nopțile solstițiului de vară,

peste mine urcă țipetele păsării Emanuelle; diminea-

ța, pielea brațelor mele e sfâșiată ca de subțiri plu-

guri de cristal. Dar niciodată n-am putu afla din ce

parte anume s-a întors Pasărea Emanuelle, al cărei

zbor nu poate fi auzit, nici văzut.

Numai primăvara, în nopțile echinoxului – când

orele nopții atârnă la fel cât cele ale zilei – brațele

mele se ridică, simetric, într-o stranie levitație,

și deasupra lor, aerul devine, pentru o clipă, cumplit

de rece, de parcă peste cumpăna mâinilor mele se rosto-

golesc ouăle de gheață ale Păsării Emanuelle, despre

ai cărei pui nimeni n-a fost auzit, niciodată, spunând

vreun cuvânt.

Din volumul Dorin Tudoran, Semne particulare, Editura Eminescu, 1979