POEMUL DE DUMINICA / Birt

Un singur om se închină zi de zi în fața aceluiași pahar,

nimeni nu-l vede, toți îl urmează

pînă la ultima picătură –

femeia lui este o masă de scîndură pe care toți își reazemă coatele,

o uită acolo, iar cînd o revăd nu-i spun nimic,

bat cu pumnii în ea

și veselia începe –

în ochii lui încape toată tristețea lumii, chiar dacă lumea

nu va trece niciodată pe acolo

să-și rezeme coatele pe muierea lui

cu care nu a prăsit nimic,

nici ea nu i-a reproșat nimic, deși pe fața ei stau scrijelite

tot felul de semne, iar petele de grăsime n-o lasă să putrezească,

deși picioarele ei șubrede cu greu îi mai țin

privirile lui ațintite în gol –

singur, zile în șir, stă cu femeia pe care nu și-a dus-o niciodată acasă,

nu i-a așezat în față un buchet de flori,

nu i-a înjurat pe cei care au batjocorit-o,

ba mai mult, este sigur că într-o zi o va pune pe foc

și va privi în auschwitzul lui cum fumul

nu-i pătrunde în nări decît prin ochi –

o să moară și el ca mai toți năpăstuiții din lume,

sub masa peste care toți își vor rezema coatele.