Portret/ de Geo Dumitrescu

Acum pictez un tablou mare –

Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,

aici, creierul – un aparat sacru și concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,

n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,

aici în colț o să-mi pictez gândurile –

o claie informă de rufe murdare.

Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –

va lăsa să se vadă interiorul

(cu totul neinteresant, în definitiv),

sus, sprâncenele își vor schița zborul.

Două aripi vor fi probabil și urechile,

fruntea cutată – o scară către infinit,

buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate

obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,

cicatricea unei găuri în frunte,

sau, în maldărul recizitelor inutile,

ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte…

Februarie 1941

Din Volumul “Libertatea de a trage cu pușca”, inclus în antologia “Versuri”, BPT, editura Meridiane, București 1981