Prietenii/ de Virgil Mazilescu

da rana pe care am pierdut-o noi mereu în somn

(da pasărea oprită pe cer ca o rană) și ultimele

noastre dorințe ocolind orașul învelite în mare

teamă

da uneori când mă gândesc la noi trebuie să pri-

mesc din nou legea: în genunchi și pe coate

o cine suntem noi iubiții mei dar cum suntem noi

căci suntem prea puțini și trebuia să ne fi dat sea-

ma. unul singur mai așteaptă doborât ca un copil

regesc pe treptele scării de jale acolo mai aproape

decât mierea și mai departe decât tot ce se poate

numi groază ori indiferență

și mai aproape decât acest pocnet minunat. lui

să-i cadă o lacrimă el să-și sape cu furie un mor-

mânt în urechi: i se vor trimite cuvinte într-o

căruță de cuvinte trasă de cuvinte. Va fi seară

Din volumul Virgil Mazilescu, Fragmente din regiunea de odinioară, Editura Cartea românească, București 1970