Privilegiul/ de Doina Uricariu

Un leagăn, spatele de argint al unui bătrân

fereastra cenușie, inima liniștită

și pentru o clipă suferi de un viciu de gândire:

Totul ți se pare trist, dai deoparte viața

pielea nou născutului fulguindu-și minunea,

te chricești în umbră, îți muști degetele și plângi

oare de ce?

Nimeni nu te înțelege

Lumea clatină din cap a mirare

o invidie rea se rostogolește ca o piatră de munte

“nu mai poate de bine”, “sufletul”, “greața fericirii”

balsamul prea binelui îl sufocă, “se preface”, “alintul”

și oare câte alte cuvinte

se adună ușor, se înghesuie în turmă

să numească pâlpâinda frică de moarte

Cine-mi astupă gura

ca un iubit sărutându-mi teama hohotitoare,

cine-mi respiră privilegiul că tremur.

Din volumul “Vietăți fericite”, Editura Eminescu, București 1980