REPORTAJ/ Ciocnirea culturilor

Am participat, mai demult, la un colocviu, “Conștiința de sine a noii literaturi”, desfășurat sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Nimeni nu a putut defini exact ce inseamnă noua literatură, niciunul dintre participanți nu știa exact dacă aparține sau nu unei noi generații. In ciuda criticii care se grăbise să-i instaureze ca nouă generație (“milenaristă”, “douamiistă”, nu contează, generație să fie!), tinerii scriitori erau ceva mai prudenți in a se defini, singurul lor reper fiind, de multe ori, generația “optzeci”. Chiar dacă acest reper era fie de natura managementului cultural, fie de natură socială, politică sau chiar administrativă, mai puțin de natură estetică, el exista in mintea și pe buzele tuturor ca negare, ceva de genul “nu știm ce suntem, dar nu suntem ca optzeciștii”. Abia intrezărit, pipăit doar, nu și foarte explicit, conștientizat, a apărut un argument de luat in seamă: “Optzecismul se raporta la carte, iar noi, la televizor”. Sigur, spre a fi mai bine ințeles, ar trebui să scriu cu majuscule: Carte și Televizor. Atunci mi-am spus că, intr-adevăr, lucrurile sunt mai profunde decât par la prima vedere. Nu știu dacă și mai grave, dar mult mai serioase decât o simplă raportare: ne aflăm practic in fața ciocnirii a două civilizații, a două culturi: cea a cărții și cea a televizorului. Fapt ce se petrece nu numai la noi, ci in intreaga lume, după cum aveam să imi dau seama stând de vorbă intr-o după-amiază cu câțiva scriitori belgieni (unii trăitori la Paris) pe care ii primisem la Asociația Scriitorilor din București, dar și cu oameni ce trăiesc in Statele Unite sau in Australia. Craig Czury, din SUA, imi spunea intr-un interviu că sunt milioane de americani care trăiesc fericiți fără să fi citit o carte in viața lor, dar fiind consumatori de cultură populară, că și ei, scriitorii, dar, mai ales poeții americani fac o netă distincție intre cultura și publicul academic (scriitori și consumatori de cărți) și “pop culture”, cultura străzii sau cultura de televizor (“show”). Am citit multe studii despre rolul jucat de cuvânt in formarea gândirii – unele seducătoare, altele riguroase, aplicate și cu dovezi irefutabile, ca să le zic așa. Dovada insă cea mai puternică a legăturilor indestructibile intre gândire și cuvânt a fost adusă de studiile științifice. Cercetându-se ce s-a intâmplat cu copiii care au fost văduviți de cuvânt (din varii motive, nu neapărat medicale: pierduți in pădure, abandonați la vârste fragede in locuri fără prezență umană etc.), s-a constatat un fapt extraordinar: ei au supraviețuit, au stabilit relații de comunicare cu mediul inconjurător, dar partea stângă a creierului a rămas netedă, neatinsă de nicio circumvoluțiune care să-i mai permită gândirea și comunicarea verbală. Avem a face, fără indoială, cu cazuri extreme, pe care cu greu, deocamdată, le putem extrapola spre a ne sluji drept argument in universul societății contemporane, pentru că noi suntem asaltați, educați, leneviți la imagine, dar nicidecum văduviți de cuvânt. Cu toate acestea, imi reprim cu greu pornirea de a nu imagina ipoteza că in absența unei solicitări din ce in ce mai reduse a părții stângi a creierului nostru el nu va avea tendința de a se catifela devenind din ce in ce mai neted. Nu azi, nu mâine, nu peste cincizeci de ani, ci poate in generațiile generațiilor următoare. Mă intorc, inchizând această paranteză, la care probabil mă voi mai intoarce, la ce vrea să insemne disocierea carte și/sau televizor pentru lumea culturii. Aș reține mai intâi faptul ca televizorul transformă aproape totul in spectacol. Fie că este vorba de “Revoluția in direct”, de “Furtună in deșert”, de crime, ședințe de Parlament, de Orwell (cu al său Big Brother), totul se transformă după formatul “show”-ului care, prin natura sa, este orchestrare, regizare, artificialitate pentru obținerea relaxării, divertismentului. Ecranul are marele rol de a te pune la adăpost. Chiar atunci când lucrurile se petrec după tiparul “live”, când sunt la doi pași de tine, ele nu te ating, pentru că tu ești doar spectator la ceva de dincolo de tine, in alt spațiu și eventual in alt timp. Condiția de telespectator (de participant virtual la evenimente reale) modifică percepția asupra evenimentelor. Dacă, pe stadioane, fanii echipelor sunt despărțiți de garduri, forțe de ordine etc., ca sa nu se incaiere, puși in fața unui ecran gigantic, spre a urmări disputa echipelor favorite, ei fraternizează, se bucură pe rând și iși clamează denznădejdea sau furia tot pe rând. Ecranul virtualizează lumea, ne duce in spectacolul ce se desfășoară doar pentru a ne relaxa. Lucru valabil pentru orice imagine ce rămâne mereu in exteriorul nostru când ea ne apare printr-un suport, mediată. Răspunzând criticilor ce-i reproșau tonurile violente, cu tente naturaliste, ale patimilor lui Hristos, Mel Gibson se apăra apelând la bunul-simț al spectatorului care știe că respectivii sunt actori, iar sângele curgând in valuri e nimic altceva decât kilograme bune de vopsea. De aceea, bătrânele cu frica lui Dumnezeu se uită cu nesaț la crimele și violurile (altor bătrânele ca ele) de la ora cinci, după care fără temere deschid ușa in miez de noapte bețivului satului (care poate fi chiar nepotul!), vorbesc, când li se ia un interviu, ca la televizor (știind că vor fi date la televizor), dar gândesc și se poartă după cutumele și propriul lor sistem de ințelegere a lumii. Din acest punct de vedere, televizorul acționează mai degrabă ca factor de protecție mentală: nimeni nu are spasme la vederea unui cadavru, oricât de autentic și “live” ar fi dat la știri, insă poate fi marcat pe viață la vederea trupului unui necunoscut lovit de o mașină la doi pași de el. Asumarea acestui mental vizavi de arta spectacolului televizorist a condus spre ceea ce in mod obișnuit s-a numit fiziologism, minimalism, derizorism, teribilism (elogiul homosexualității sau lesbianism) sau autofiction – atribute care insoțesc adesea noua orientare in literatură sau artă, Și tot aici ne confruntăm cu o primă mare contradicție intre proiectul teoretizat (viața nefardată) și realizarea sa practică (spectacol care intenționează să ne dea iluzia vieții nefardate) in această nouă literatură. Ecranul protector in acest caz stă in convenția spectacolului la care cititorul trebuie să participe ca la o lume virtuală, nu ca la una reală. Pusă in situația de a citi, in absența acestui ecran protector, pagini despre plăcerea felației (scrise frust, fără “false pudibonderii”, reale carevasăzică), o tânără autoare s-a inroșit toată și a presărat textul cu atâtea bip-uri incât asistența a rămas siderată, pentru că niciun autor de reportaje cu violouri și crime nu iși imaginează că va fi pus vreodată in situația reală de a fi atins de sângele de pe pereți ori de pe podea pe care il filmează cu nesaț. Pop culture iși reclamă forța și viabilitatea din numărul spectatorilor, ambiționând să fie un televizor in aer liber și chiar concurând cu el. Voi spune o banalitate știută și de cei mai puțin instruiți in mass media: discursul de televiziune este uniformizator, plat, comun și simplu pentru ca la el să adere cât mai mulți oameni atenți nu la ceea ce se spune ci la cel care il spune. Să fim cinstiți și să recunoșteam că țâțele unei vedete ne atrag mai mult decât vocea ei la televizor. Condiția primă la a apărea pe ecran nu este nici cultura, nici inteligența și nici măcar talentul ci telegenia – dai sau nu dai bine “pe sticlă”. Ce trebuie să faci și cum trebuie să arăți pentru a da bine la televizor sunt primele lecții pe care le ia oricine se pregătește să se așeze in fața camerelor de luat vederi. Geaca ponosită și figura mereu obosită, vocea gravă cu tonuri de indignare sunt cele care i-au făcut faimă lui Cristian Tudor Popescu și nicidecum ideile sale mai mult sau mai puțin sclipitoare. Din rolul de zurbagiu simpatic, uneori cu alură de chefliu ce-și prelungește un pic petrecerea cu lăutari de la care tocmai a plecat spre a veni la televizor, lui Mircea Dinescu i se permit acuzele fără argumente, miștocăreala. După cum papionul lui Horia-Roman Patapievici va fi mereu simbolul omului care, orice ar zice, este plin de rafinamente și subtilități, doldora de cultură și superior oricărui alt muritor nepurtător de papion. Robert Turcescu este un justițiar care ar prinde-o și pe mamă-sa cu minciuna pe ecran, se incruntă, face riduri gânditoare, la cât e de frumos contrazice toate prejudecățile privind frumusețea și deșteptăciunea, dă bile albe și negre, il pune pe Vanghelie să conjuge verbul “a fi” și pe Bodu să calculeze TVA din prețul de 50 de lei, dar nimeni nu se mai duce cu gândul la faptul că nu Turcescu a aflat că Vanghelie nu știe să conjuge verbul “a fi” etc. El are marele merit de a face – așa cum cere televiziunea – din lucruri știute de toată lumea un spectacol. Pentru a face audiență trebuie să spui ceea ce toată lumea știe sau se așteaptă să audă. Discursurile politice nu mai au la televizor – mai ales in campaniile electorale – vreo nuanță, de dreapta sau de stânga, ci sunt de-a dreptul populiste tocmai pentru a atrage cât mai mulți spectatori. La televizor nu trebuie să vii cu ideile tale, ci cu ale celor care stau in fața televizorului. Uneori, și cu limbajul lui sau oricum cu unul cu care este extrem de familiarizat. Despre cum se exprima toate acestea in noua literatură vom vedea in numărul viitor. CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.