REPORTAJ / Confesiuni fără glorie

Pasajul de mai sus face parte din nuvela lui Mircea Nedelciu “Aventuri intr-o curte interioară”, din volumul cu același titlu, apărut in 1979, la Editura Cartea Românească. Textul fusese citit la Cenaclul Junimea cu mulți ani inaintea tipăririi lui. Imi amintesc ce impact extraordinar a avut asupra noastră, niște studenți la Litere pe care banii nu-i dădeau afară din casă. Aș spune dimpotrivă: ne impovărau de griji și tristeți, de frustrări și singurătăți.
Eram tineri și voiam să trăim. Voiam să ne cumpărăm cărți, să mergem la film și la teatru, voiam să ne bem cafeaua cu frișcă (1,90 lei o cafea mică) la barul de la subsolul Arhitecturii, voiam să lenevim sub soarele toamnei sau primăverii la grădina Cina sau la terasa Dunărea, voiam blugi Levi’s, voiam cămăși in stil italian și tricouri imprimate, voiam să ascultăm pianul din barul Dunărea, privind către construcția Intercontinentalului, bând și noi un coniac fin și nu romul Jamaica de la Asan, un băruleț la parterul blocului căzut la cutremurul din 1977, Continental. Nu numai vitrinele ci și barmanii, ospătarii, vânzătoarele de la librării, colegele sau fetele de la ceaiurile sau seratele studențești – cu toții vorbeau doar cu buzunarele noastre. Poate că până-atunci nu știuseram. Sau poate știuseram și până-atunci, dar din pudoare nu voiseram să acceptăm. Venise Mircea cu “Aventurile…” sale să ne spună și să ne facă ingrozitor de triști in duminica aia: “O vitrină discută numai cu buzunarele tale”. Eram tineri, inocenți. Adică ne puteam purta sărăcia in demnitate. O acopeream cu scrisul nostru, dar mai ales cu speranțele, cu visurile noastre pe care le legănam ca pe pruncii pe care ni-i dorim să crească mari și frumoși. O mai fituiam când luam bursa și ne desfătam plătind cărțile luate de la Nela, librăreasa Facultății, pe datorie, ne răsfățam cu bulete sau crochete de cașscaval și cabernet de Sâmburești la Capșa (in braserie, nu in restaurant, acolo mergeau clasici intrați in manuale, cum era cazul lui Marin Preda), scăpam boii o noapte sau două la Pui de Urs, in Rahova, sau la Boema, ori Lido și… gata. Inapoi, la cursuri, la seminarii, in biblioteca facultății, prin anticariate, prin Cișmigiu la plimbări sărace și sănătoase. După primul an, când am inceput să public in revistele literare, cu precădere in “Luceafărul”, ii luam cu mine lunea, când se plăteau colaborările, la Șosea (acolo era sediul Uniunii Scriitorilor, acolo era raiul-raiurilor pe Pământ – casieria) să ne infundăm la grădina Doina punându-ne halbe de bere și in cap, alături de alți corifei, fericiți in acea zi, ai literaturii române.
Eram studenți la Litere, eram poeți (indiferent de ce scria fiecare – poezie, teatru, proză, critică), eram inocenți și credeam cu tărie că banii trebuie să se ducă așa cum vin, repede ca apa de munte, eram atât de naivi incât nu aveam simțul proprietății și credeam că fiecare sută de lei trebuie generos cheltuită in grup, cu grupul și pentru grup. Studentul cinstit și sărac stătea la cămin, iși vindea cartela și făcea “banda” o lună intreagă (a face banda insemna a aduna cu grijă din porțiile neterminate și lăsate pe banda rulantă ceea ce era decent de mâncat!), banii imprumutați se inapoiau până la centimă, cine n-avea era convins că nici nu-i trebuie ori invăța sa trăiască astfel incât să nu aibă nevoie. Nimeni nu sărea peste umbra… sărăciei sale pe care și-o purta cu demnitate nesfidătoare.
Atunci, credeam cu tărie că sărăcia e pasageră și necesară. Aveam noi așa credința că pauperitatea ne dă putere creatoare și că asemenea pojarului e bine s-o ai la timpul cuvenit pentru că mai târziu e tare periculoasă. Și care e vârsta mai potrivită sărăciei decât tinerețea, nu? Râdeam de vorbele lui Creangă “…dar nici sărac ca anul acesta, ca anul trecut și ca de când sunt niciodată n-am fost!”, convinși că nouă nu ni se va intâmpla pocinogul. Dar “râuri au secat in albie” (vorba lui Călinescu), iar in locul frumoasei sărăcii de tinerețe a apărut tot o sărăcie, dar una ingrozitor de hâdă. Seamănă a muma pădurii, rânjește și ni se adreseaza cu limbaj de cluburi și cafenele de Dorobanți. Vitrinele, publicitatea și oamenii de lângă noi nu mai vorbesc nici măcar cu buzunarele tale, prea puțin incăpătoare pentru cât de bogate sunt nevoile. Ele vorbesc cu conturile tale, dacă le ai. Și conturile tale vorbesc cu ele, tu nu. E un dialog fără cuvinte, doar in cifre, sobru, elegant ca intre doi gentlemeni care știu codul onoarei banilor. Pe tine nu te intreabă nimic. Nu, nu, chestiuni omenești nu te intreabă – ca să nu iși răcească o accesare degeaba: se percepe comision sau impulsul costă! -, nici măcar așa, convențional și ingăduitor: “auzi, că tot nu veni vorba: ce mai faci?” fără ca măcar să mai aștepte ca tu să-i răspunzi.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.