REPORTAJ/ Cuvintele dor mai tare decât faptele

Un loc comun il așază pe artist intr-o postură fericită: el se eliberează de spaimele, obsesiile, grijile impovărătoare, de tristețile și nefericirile lui prin actul creației. Iși este sieși propriul psiholog sau psihanalist. Intins pe divanul creației sale, el vorbește liber, lăsând demonii din cutele memoriei sale să apară la suprafață, iar aceștia, sublimați in culoare, sunet sau cuvânt, iși pierd puterea malefică. Astfel că, la capătul drumului, adică odată opera incheiată, teoretic ar trebui să avem un om fericit. In fine, dacă nu fericit, măcar conștient de răul ce-l domina și care-i dicta adesea gesturi, comportamente incoerente și ilogice. Din ceea ce se știe despre marii creatori ai lumii, am putea insă observa, fără alte studii de caz, de savante cercetări de psihanalizare a operei și autorului, a relațiilor dintre viață și artă, că lucrurile nu stau chiar așa. Sau nu stau deloc așa. Jurnalul lui Tolstoi poate deveni mărturie in acest sens. Și este doar unul dintre posibilele exemple. Lev Tolstoi (imaginea 1) refuză, de la o anumită vârstă, programatic scrisul, literatura, apelând la o altă terapie: munca. Munca fizică, brută – cositul, reparatul ciubotelor – până la istovirea fizică. Susține că mujicul este mai fericit in relația sa cu sine, cu cele inconjurătoare, decât oricine altcineva. Este evident că spaimele nu și le-a putut trece scriind nici “Război și pace”, nici “Ana Karenina”. Pricep din gestul său de a fugi in clipa morții o incercare de a fugi de propriile obsesii, asociate in primul rând locului său de scris. Dar, așa cum se vede, nu poți fugi nicăieri din spaimele pe care le-ai adus la suprafață, le-ai numit, le-ai dat chip, le-ai intrupat. Ele trăiesc mai viu alături de tine, cu tine, in tine si iți vor bântui mereu existența, pentru că nu ai făcut altceva decât să adâncești făgașele, să iți trăiești mai acut vina, lașitatea, neimplinirea. Funcționăm, mintea noastră funcționează in stare de normalitate, protejându-ne de amintirea durerilor atroce. Acest ecran protector nu mai e in stare de funcționare, nu mai e capabil să acționeze in cazul artistului. Dincolo de acest ecran, se află cittiorul, privitorul, ascultătorul. Viața prinde contur, sens in artă pentru consumator. Il protejează de absurd, de incoerență, de lipsa de sens a propriei vieți. Principiul ordonator este dublat de principiul speranței. Oricât de atroce ar fi imaginile, faptele, oricât de josnice ar fi mobilurile care ii guvernează pe eroii intâmplărilor, mereu și mereu exsită o rază de lumină. In viață, adesea, această rază de lumină nu există, dar, in numele a ceea ce trebuie să expună o creație, ea există pentru cititor. El pricepe că pe lumea asta altora li se pot intâmpla lucruri și mai atroce decât i s-au intâmplat lui, că trăind prin similaritate povești ca in cărți vede că finalurile pot fi și fericite – dacă nu fericite, măcar cu un dram de speranță. Opera de artă este mereu și mereu pusă in slujba rezolvării, impăcării problemelor publicului. Cu sine insuși, cu cele trăite, cu cele care il torturau. Don Quijote este, până la urmă, mai fericit decât Cervantes (imaginea 2). El se scutură de urâțenia existenței sale, a lumii in care se mișcă și in acea iluzie a cavalerismului, a domnițelor și faptelor vitejești este un om fericit. De “donquijotism” suferă toți cititorii lumii. Pentru că poveștile cu iluzii sunt create spre a-l sluji, spre a-l proteja, spre a-i rezolva frustrările și nelinistile. Happyend-urile, eroii care se luptă și inving răul, năpăstuiții, cei mici și neajutorați, invinșii din viața reală care reușesc să-i invingă pe cei mai tari de la natură decât ei creează un sentiment de bine. Mai nimeni nu compătimește cu bietul pisoi Tom din desenele animate, pe care micuțul, neajutoratul Jerry il face armonică, foaie de hârtie, il pune in intregime in ghips. Pentru că toți știu că, in viața reală, niciun șoricel, niciun neajutorat nu va fi capabil de așa ceva. Dar și pentru că noi toți ne proiectăm mai degrabă in Jerry decât in Tom, că noi inșine ne-am fi dorit ca măcar o dată in viață să avem puterile șoricelului de a ne apăra singuri, de a-l tăvăli pe cel care ne-a umilit, ne-a terorizat prin toată smoala lumii. Cel care știe că așa ceva nu e posibil este creatorul. Si, in timp ce cititorul se decompensează, el se adâncește in depresie. Sublimarea, iluzia aparțin publicului. De aceea, in viața obișnuită iertăm mai degrabă faptele și mai niciodată cuvintele potopite peste noi. Până când nu sunt fixate in vorbe, faptele sunt interpretabile și degrabă uitabile. Dovadă că fiecare iși are propria versiune atunci când trebuie să prindă in poveste ceea ce s-a intâmplat. Cuvintele fixează, dau sens și adâncesc făgașul. Transferă către celălalt. Este un mecanism contrar celui din artă. Eliberează pe cel ce le spune și-l impovărează -cu frustrări, neliniști, cu angoase – pe cel care le primește. CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.