ROMAN SERIAL/ De florile mărului (III). Oase

Pe la prânz, coloana infanteriei sovietice intră in Timișoara, inceată și prăfuită ca un vierme de pământ. O za ca oricare alta in lanțul de capete cu stea roșie in frunte, Ivan Ivanici bătea pasul in rând cu fratele lui mai mic, Sașa Ivanici, alături de care luptase tot drumul, de la Stalingrad și Kursk până la porțile acestui oraș de câmpie dominat de câteva clopotnițe. Ostașii lui Stalin ajunseră in curând in centrul urbei, flancați de curioșii adunați să vadă și să fie văzuți. Pe puține fețe se citea veselie. Cele mai multe priveau in gol, ca ochii dintr-o fotografie de grup. Jandarmii inșirați de o parte și de alta a paradei scrutau temători buchetele de flori lansate de ici-colo la picioarele rușilor, căutând printre tulpinile trandafirilor coada grenadei care ar fi declanșat măcelul. Regimentul opri la umbra sălciilor de pe malul Begheiului, in spatele catedralei ortodoxe. Până ce bucătăriile de campanie aflate undeva la spatele coloanei, cu gulașul bolborosind din mers in cazane, aveau să se instaleze, soldații lepădară uniformele, bocancii și obielele din picioare și săriră in apa călâie a canalului. De pe poduri, locuitorii orașului ii priviră consternați, păstrându-și insă pentru ei replicile. După ce gamelele aburinde fură golite, linse și clătite in râu, soldații primiră liber câteva ore și se răspândiră prin birturile Iosefinului. Căldura sfârșitului de vară topea asfaltul, aproape că li se vedeau urmele de bocanci de la bariera orașului până la cârciumele unde intraseră cu zgomot ocupând toate mesele libere. Ivan Ivanici și ai lui ochiră o berărie și se ingrămădiră la răcoarea ventilatorului de pe tavan. Rând pe rând, ceilalți clienți iși plătiră consumația și ieșiră, doar câțiva mai rămaseră la pult. Ivan Ivanici ceru bere la toată trupa. Invățase cum se spune pe românește bere la București. Acolo și-a lăsat jumătate din camarazi, care se grăbiseră să iși potolească setea la muzeul de naturale. Băieții au spart ușa și au luat la rând borcanele cu exponate. Au aruncat pe podea organele și avortonii și au băut alcoolul. Peste puțin timp au căzut și ei pe podea unul câte unul, ca muștele. Aproape o sută de muște. Când a aflat grozăvia, el tocmai cerea incă un rând de bere intr-o crâșmă din Ferentari. Acum insă era in alt oraș, după un drum infernal, un șmirglu lung de sute de kilometri care-i tocise picioarele până-n fund. Chelnerul veni spre masa lui și se aplecă de mijloc. – Bere! strigă Ivan Ivanici sigur pe el și râse in hohote de figura uimită a omului cu șorț negru. Iși aprinse apoi o mahoarcă. Chelnerul se intoarse grăbit cu mâinile pline de halbe, le puse pe masă, scoase din buzunarul șorțului câteva pătrate de carton și impărți berea la toți, cu câte un carton sub fiecare halbă. Camarazii apucară halbele, cinstiră și dădură iute pe gât, până la fund, după care ronțăiră cartoanele. Birtașul ii observă uluit. – Auzi, mai ai biscuiți d-ăștia? făcu spre el Nicolai Stepanovici, pifanul din Odessa pe jumătate român. Talul fugi la pult și se intoarse cu un teanc. După numărul lor calcula consumația, dar acum nu conta. Oricum, banii nu mai aveau valoare. După incă zece rânduri, când și butoaiele de bere fâsâiau pe terminate, soldații se ridicară, plătiră cu un ceas de buzunar din aur și ieșiră. In urma lor, birtașul deschise căpăcelul ceasornicului și citi numele proprietarului păgubit, un anume Joseph Roth. Ridică din umeri, scoase din buzunar și puse in casa de bani câteva bancnote in contul notei de plată a rușilor, iar ceasul il prinse la vestă. Mândru nevoie mare, ieși așa in oraș. Chiar pe strada lui, o patrulă sovietică il opri. Ivanii ii cercetară ceasornicul și se zgâiră la literele ștanțate inăuntru fără să le ințeleagă. – Joseph Roth! citi cârciumarul pentru ei. – Aaa! se edificară sovieticii, il inșfăcară scurt și-l urcară in tren spre Siberia, nu inainte să rechiziționeze ceasul. Cu gândul la odihna ce-i aștepta să bată la ușă, Ivan Ivanici și ceilalți se prezentaseră la comandament, unde iși primiră repartițiile pentru noapte. Adresa la care el, fratele și incă patru trebuiau să ajungă era tot in Iosefin așa că, pe drum, se gândiră să mai tragă o dată la berărie. Găsiră localul inchis și se infundară in altă bodegă, unde gustară vodcă din belșug, mestecând scrumbioară afumată. Se pregătiseră localnicii, nu-i vorbă! Plătiră și aici cu un ceasornic de buzunar din aur și se clătinară spre gazda lor in miez de noapte cu lună. Erau rupți de oboseală și băutură, dar veseli măcar datorită ultimei. Plecaseră de atâta timp de acasă incât aproape le dispăruse dorul de ea. Câteodată, ca și acum, ii apuca insă nostalgia și se repezeau ca nebunii să strângă in brațe stâlpii de telegraf sau telefon unși cu catran. Odată ce intâlneau mirosul acesta se simțeau ca acasă oriunde ar fi fost și nu s-ar mai fi dat duși. Ivan Ivanici iși zorea insă mereu camarazii și incet-incet, din stâlp in stâlp, inaintară spre destinație. Până acolo impușcară cinci potăi ce ieșiseră pe sub gard să-i muște și snopiră in bătaie doi jandarmi români care le făcuseră semn să cânte mai incet, totul in bezna deplină a clădirilor din jur, in ale căror geamuri lumina galbenă a becurilor publice decupa spaima locatarilor. Lătratul câinilor de prin curți și impușcăturile din ce in ce mai apropiate o făcură atentă și pe gazda de pe strada Ciprian Porumbescu, care se arătă la poartă. – Bună seara, tovarăși! De când vă așteptam! rosti aceasta avântat și totodată greoi, ca din ghidul de conversație pentru prietenii Armatei Roșii. Rușii făcură ochii mari și se opriră, incercând să nu cadă din picioare. Ivan Ivanici cercetă ordinul de incartiruire, numărul de pe casă și găsi că aceea era adresa stabilită. Nu scria insă niciunde că gazda lor este o femeie și incă, se pare, o femeie singură. Intrară cu toții in curte, apoi in casă, trecură prin bucătărie și luară loc la masă in camera cu pian, toaletă cu oglindă și pat imens cu baldachin. Stăteau pregătite deja aici platourile cu pateuri calde și carafele de vodcă insoțite de un pluton de păhăruțe, să fie. Gazda turnă de băut și incercă un toast: – Bun venit Armatei Sovietice eliberatoare! Eu, Gizela Halle, in numele comuniștilor români din acest cartier, vă așteptam să rupem impreună jugul cotropitorilor, să pășim impreună pe calea progresului! Proletari din toate țările, uniți-vă! – Mulțumim de primire! inchină Ivan Ivanici bucuros și duse la gură păhăruțul deodată cu ceilalți. Femeia țâșni imediat să le umple la loc: – Si soțul meu a fost comunist! Dar l-au omorât americanii la bombardament acum două luni! N-a mai apucat, săracul! Si cât iși dorea să vă vadă! – Lăsați, tovarășa Gizela, că ne ocupăm noi și de capitaliștii ăia! Numai să terminăm cu friții! o asigură Ivan Ivanici masându-și coapsele. – Să faceți bine! scrâșni gazda și ieși in bucătărie să mai aducă ceva. Ivan Ivanici iși turnă și bău liniștit. Il strânse de după umeri pe frate-su, se sărutară de trei ori pe obraji, iși ciocniră frunțile și se priviră cu nesfârșit drag. Luară alte păhăruțe pline și le aruncară peste cap. Râseră din toată inima, mai luară două, se simțeau in largul lor, aveau să doarmă apoi ca oamenii, războiul era in altă parte, nici nu era. Deodată, din bucătărie se auzi un țipăt. Apoi incă unul. Ivan Ivanici sări de pe scaun și năvăli pe ușă. Il văzu pe Serghei Sergheevici lipind-o pe femeie de mașina de gătit, cu fusta ei in mâini, căutându-și febril plăcerea. Fără o vorbă, Ivan Ivanici il puse jos cu pumnii și il târi afară in pridvor. – Asta acolo doarme! hotări sergentul. Să ne iertați, tovarășa Gizela! Intre noi, comuniștii, nu se face! – Vă mulțumesc, tovarășe Ivan Ivanici! Oricum, n-a apucat să… Dar, dacă nu erați să… – Am eu grijă! zâmbi bărbatul și intră in cameră. Gata, băieți, la culcare! Vă intindeți foile de cort in bucătărie. Soldații se executară. In zece minute, sforăiau cu toții. Gizela Halle se culcă in patul ei, cu Ivan Ivanici in fața ușii oprind accesul celorlalți inăuntru. A doua zi, coloana se adună și ieși din Timișoara spre Lipova. La nici un kilometru, Sașa Ivanici căzu cu gâtul sfredelit de un glonț rătăcit. Ivan Ivanici ingenunche lângă el și iși apăsă mâna pe gaura din care țâșnea sângele fratelui. Strigă după sanitar dar toate feșele din lume nu puteau opri viața să se scurgă din trupul căzut la pământ. Ivan Ivanici luă in brațe corpul lui Sașa și se intoarse spre oraș. Comandantul de pluton il urmări cu privirea dar nu incercă să-l oprească. Sergentul ajunse la cimitir. Găsi lotul ostașilor sovietici și rămase acolo până ce groparii au așternut trupul fratelui in pământ. Apoi dezertă. Se duse la Gizela Halle acasă, se strecură inăuntru și ii ceru ajutorul. Femeia il ascunse degrabă in pod, acolo unde și soțul ei se pitise cu anii. Trecuseră mai bine de zece ani de când Ivan Ivanici se ascundea in podul casei de pe Ciprian Porumbescu. In acest răstimp, Gizela Halle se asigurase că tovarășul dezertor nu duce lipsă de nimic și ii trimisese la plimbare pe toți cei care veneau periodic să o intrebe dacă nu știe nimic de cel dispărut de la oaste. In câteva rânduri ii lăsase chiar să cotrobăie prin casă după cel căutat, dar ascunzătoarea iși făcuse de fiecare dată treaba. Desigur că, incă din primul moment, Gizela iși pusese intrebarea dacă face bine ceea ce face și dacă nu cumva, adăpostind un fugit, trădează măreața cauză comunistă. Amintirea incercării de viol curmate la timp, faptul că Ivan Ivanici iși pierduse fratele, precum și Ivan Ivanici insuși ii spuneau insă că omul nu iși nega convingerile proprii și nici pe ale ei. Că pur și simplu luase decizia să rămână acolo pentru a fi cât mai aproape de dragul lui frate și, s-a văzut cu timpul, de ea. Căci, dacă nu din primul an, cei doi se avură ca soț și soție. Oricum, Gizela se obișnuise incă dinainte să-și consume căsnicia in pod, departe de ochii lumii. Iar atunci când sovieticii au părăsit teritoriul țării și vizitele lor pe Porumbescu au incetat, Gizela Halle l-a căutat pe unul dintre foștii tovarăși de ilegalitate, ajuns șef la evidența populației. Așa, Ivan Ivanici a devenit Ion Aluion, cu acte in regulă și a putut ieși pe stradă după atâta amar de vreme. Acum, că nu-l mai căuta nimeni, Ivan Ivanici iși făcu un obicei zilnic in a merge la cimitir. Aici adăsta cu orele, mai plivea buruienile, mai sădea o tufă de trandafiri, văruia bordura de cărămidă, câte nu găsea de făcut. La sfârșit destupa sticla și trăgea din ea, cu ochii țintă la brazda sub care odihnea Sașa și dedesubt, deasupra, in stânga și in dreapta alți nouăzeci și nouă de tineri aruncați acolo fără nume. Si erau cinci asemenea gropi comune cu inscripția “eroi sovietici” fără alte detalii. Doar ofițerii aveau morminte individuale. Nu de puține ori, Ivan Ivanici, amorțit de durere și băutură, se prăbușea pe pământul proaspăt intors incercând să se adâncească in el inainte să adoarmă. Când se trezea, in dimineața următoare, lua săpăliga și refăcea stratul de trandafiri, indiferent la groparii care iși vedeau de morții lor, trecând incoace și incolo, făcându-se că nu-l observă. Stiau cine e, băuseră de atâtea ori impreună, nu-i aveau treaba, un mormânt in minus de ingrijit. Apoi, intr-o seară, Ivan Ivanici a văzut câinii. Maidanezii dezgropau osemintele așezate mult prea la suprafață și plecau cu ele in dinți. Așa a inceput nebunia lui. Omul s-a pus să-i urmărească zi de zi prin cimitir și mai departe, prin oraș. Strângea in urma lor toate oasele, le băga intr-un sac și noaptea, pe ascuns, le ingropa inapoi in mormântul comun. Pe zi ce trecea aduna tot mai multe. Nu mai făcea diferența. Ingropa tot ce găsea pe stradă: oase de găină, de porc, de vită sau om. De acum, toate i se păreau oasele camarazilor, ale fratelui. Nu peste mult timp, Ivan Ivanici dispăru fără urmă.

Va urma