ROMAN SERIAL / MDMA16. exodus (1)

nebunul a băgat un cd, din cele care stăteau imprăștiate pe bord. a apăsat până la track 07. și au pornit niște tobe deodată. puternice. foarte mult zgomot, bubuituri amestecate și… starea de iritare pe care mi-au dat-o a trecut repede. câteva secunde. nu auzisem niciodată muzica in felul acela. ca și cum cineva tocmai mi-ar fi destupat urechile. ca și cum aș fi auzit o melodie pentru prima oară, asta ar fi comparația potrivită. totul a devenit clar. viu. dacă inchideam ochii, puteam să jur că suntem in mijlocul unui concert. – ce-i asta? l-am intrebat, incercând să-mi țin cuvintele in gură. stăteam și incruntat, pentru că mă concentram să vorbesc corect, să nu mă rup in paișpe. simțeam cum fiecare sunet pe care-l produc are o vibrație proprie, invizibilă. iar pe rând, cuvintele ieșeau și se loveau in scaunul din față, spărgându-se intr-un fel de minisunete, mii de astfel de particule, de unde sonore microscopice amestecându-se cu muzica și cu aerul imbâcsit din mașină, arcuindu-se in toate direcțiile. cuvintele erau ca niște animăluțe care, odată ce săreau din gura mea sau de pe buzele mele, iși pierdeau sensul. silabele se amestecau, se imprăștiau in stânga și-n dreapta, lăsând naibii gramatica, lăsând logica, devenind niște entități independente cu o viață proprie și cu un destin, cu dileme spirituale, cu sentimente, cu… un sistem intreg, cu școli și locuri de muncă și economie și secții de poliție și spitale și… doamne iartă­-mă, totul era in reluare, și puteai alege oricare secvență, s-o pui pe pauză, s-o analizezi. innebunisem? simțeam că se deshidea un fel de tunel in mintea mea, in care alunecam incet. incet. incet. ca atunci când eram mic și mă dădeam pe topogan sau mă dădea taică-miu cu forță in leagăn, in parcul din Pantelimon. of, tata… ar trebui să-l mai sun pe amărât să văd ce face, mi-e așa dor de el. fix acum. il vreau lângă mine, să mă scoată din infernul ăsta din care nu mai pricep mare brânză. – iți place dram en beizu’? a țipat nebunul. sau mie mi s-a părut că a ridicat tonul, pentru că vocea lui groasă s-a auzit ca o bubuitură ce a zdruncinat totul. – cum? tot universul se prăbușise. am fost tras din tunel de o forță pe care nu o cunoscusem vreodată. eram din nou mașină. eram atent. mi s-a făcut frică imediat. am inceput să am niște palpitații ciudate. cât timp pierdusem contactul? mă uit la cd player. 00:42, același track. – muzica, moșule, nu de ea mă-ntrebai? iți place? erau momente când nu puteam face diferența dintre ceea ce gândeam și ceea ce-mi ieșea pe gură. eram complet dezorientat. panicat. amețit. vroiam să fug, să inventez o scuză patetic㸠doar să ies dracului din mașina aia care, ulterior, mi-a devenit dric. imi doream să fiu singur. sau cel puțin intr-un loc in care să nu fiu atât de stresat. visam la canapeaua nouă de acasă. pufoasă. verde. orice era colorat mă atrăgea, fie că vedeam prin geamul mașinii niște graffitiuri, fie că erau diverse obiecte in mintea mea. și graffitiurile… mă linișteau oarecum. casele sau blocurile fade, gri, prindeau deodată viață. erau haioase. cineva imi spunea că nu sunt singur in această lume tot mai robotizată și betonată. dincolo de paranoia care mă incomoda, efectele ierbii erau extraordinare. ăsta e THCul… pentru asta oamenii sunt inchiși?!…ceva nu se leagă… am inceput să zâmbesc. am uitat de toate grijile, de nebun, de promovare, chiar și de viața nenorocită pe care o duceam. nu știu cum, dar totul era ok. viața era minunată. oamenii de pe Magheru erau minunați. magazinele erau minunate. pentru prima oară nu injuram traficul, nu mă grăbeam nicăieri. eram cel mai liniștit și mai pașnic tip pe care l-ai fi cunoscut. iar muzica… muzica era 3D. odată ce am lăsat-o mai moale cu gânditul, cu analizatul, și am lăsat loc in creier pentru sunete, timpul s-a deblocat. a inceput să curgă din nou. fusesem prea incordat poate să observ cum muzica vorbea cu mine. era perfectă fără versuri. lălăiturile oligofrenice, de orice tip, sună pe iarbă ca niște sfaturi cicălitoare din partea unui șef idiot, care mai are ceva de rezolvat cu tine, deși ți-ai terminat programul de mai bine de-o oră. muzica poate să fie dezhidratată, uscată ca un aperitiv prost. muzica bună, ca cea a nebunului, e suculentă. dacă inchideam ochii puteam auzi fiecare instrument in parte. beat-urile și mai mici care compun beat-urile mari, nici nu știam că există. pauzele scurte. aerul. culoarea, mai ales culoarea muzicii… și unele tobe miros a praf sau poate era doar praful din mașină pe care il simțeam invadându-mi nările și coborând apoi, prin gât, până-n plămâni. așa suna muzica când eram mic. plină. mi-am amintit imediat de casetofonul vechi a lui taică-miu, de casetele piratate, luate pe sub mână pe vremea lu’ Ceașcă… și de mine, dansând pe Abba, pe Summer Night City, ca un zdruncinat, imaginându-mi că sunt pe o scenă și dau tot ce-i mai bun din mine, iar oamenii din public se destrăbălează. sunt fericiți. sau cristalele de la inceputul Head Over Heals. credeam că pierdusem toate astea, de fapt nici nu mi le mai amintisem de ani de zile, nu credeam că au existat vreodată. când mi-am pierdut copilăria? – o schimb dacă vrei. – nu, nu… la primul stop nebunul s-a intors spre mine și m-a prins de picior. din nou, degajarea și apropierea gesturile sale mă iritau. – intrebare… fii atent! și a zâmbit. am simțit un nod in gât, ca și cum cineva și-ar fi proptit genunchiul in el. abia mai puteam respira, tremuram incet, eram tot mai moale. – tu ce-asculți când pictezi? – hmmm… și corpul și-a reluat funcțiile normale. m-am simțit ușurat. pentru o secundă, incredibil de lungă, am crezut că m-a prins. clasică, in general… – bine, clasică… cum ar fi? – cum ar fi… beethoven? nebunul m-a privit in oglindă și mi-a zâmbit din nou. cumva beethoven, simpla invenție de moment, pompoasă la prima vedere, il făcuse să aibă o incredere bizară in mine. puteam citi asta in ochii lui. brusc, știam sau ghiceam tot ce era in creierul lui, și asta mă făcea să mai ies din panica idioată in care intram involuntar la câteva minute. de fapt… totul era placebo. nu aveam insă experiență cu controlul, trebuia cu adevărat să cred că va fi bine, dacă vroiam să scap. și uneori pur și simplu nu puteam să fac asta… ajunsesem la rondul de la Universitate. mi-am simțit ceafa arzând și de-acolo căldura urcând in interior, in tot capul. ca o implozie. iar gura mi s-a uscat instantaneu și-am simțit nevoia să beau ceva cât se putea de repede. – apă? ai ceva apă pe-aici? – drace, știam c-am uitat ceva! ia ceva repede, de la Rosetti, și a tras pe dreapta. să fie rece. o apă plată sau un Nestea… paralizasem. nu mă simțeam in stare să mă mișc, dap-ăi să ies in lume, intr-o aventură care nu știam cum avea să se termine. nebunul și-a aprins o țigară. am inceput și eu să-mi caut pachetul. umflatul mă fixa in oglindă. era serios. m-am uitat la el ca mâța-n calendar. – te duci, frate?… – a, da… stai așa… și m-am chinuit să-mi scot din buzunarul drept al pantalonilor pachetul de marlboro. coordonatele erau distorsionate. – off, calmează-te… ai niște ochi… tu nu te vezi? ești spart! și-a scos centura și a ieșit rapid până la chioșcul din stație. m-am panicat din nou. dacă avea camere de luat vederi in mașină? și reportofoane minuscule, băgate te miri pe unde, care inregistrau și cea mai mică vibrație. inlemnisem. cu un ultim efort, mi-am inchis repede telefonul, să nu mă sune Ana sau cine naibii știe și să fiu nevoit să răspund. rupsesem ultima posibilitate de contact cu lumea. cu lumea mea. eram singur singur și trebuia să ies de acolo cât mai repede… www.andreiruse.ro I www.mdma16.ro trailer oficial al romanului: http://www.youtube.com/watch?vakZYWmBxxm4k&featureachannel_page

va urma