ROMAN SERIAL/ Viața lui Kostas Venetis (IV). La Salonic

Nu mi-a fost dat insă să fac prea mulți purici in școala din Salonic, unde, vreme de câteva săptămâni, am fost capul tuturor răutăților. Dascălul, un moșneguț știrb și pleșuv, care duhnea a rachiu și a bătrânețe, incepuse să-mi știe de frică. Imi lepădasem pospaiul de smerenie și, ca un răsad rău ce eram, mă țineam doar de șotii și coțcării. Socoteam că tata mă părăsise și mă sileam acum, după puterile mele, să-i fac numele de ocară. Imi găsise loc ieftin de găzduire, intr-o casă plină de pisici jigărite, la o scofâlcită de băbătie pe care trebuia să o slugăresc. Mă părăsise și Dumnezeu, așa că i-am blestemat numele. Carte nu invățam mai deloc, fiindcă dascălul nostru căzuse atât de rău in patima suptului, incât nu mai era in stare să ne dea nici o invățătură. Nu-și incepea niciodată lecțiile fără clondirul de rachiu la picior și, după câteva inghițituri, i se impăienjeneau ochii și incurca slovele. Altminteri avea o fire blajină, nu ne pedepsea niciodată și ne lăsa să zburdăm după pofta inimii prin ograda prăfoasă a școlii, ba chiar și pe ulițele din apropiere. Așa am invățat să bat mahalalele Salonicului și să leg prieteșug cu tot felul de haimanale. I-am cunoscut pe cerșetorii din tinda bisericilor, am luat aminte la vicleșugurile coțcarilor, am tras cu ochiul la meșteșugul hoților, care erau in stare să fure până și puiul de sub aripa cloștii, și toate astea mi-au ținut loc de gramatică și de aritmetică. Fiindcă trebuie să știi, fiule: grecii noștri sunt neintrecuți in pehlivănii și inșelăciuni, iar dacă am ajuns să arăt iscusință in meseria de scamator, asta se trage și de la sângele meu grecesc, pe care l-am moștenit de la părinții mei, odată cu strâmbătatea lor din născare. Nu putea să se afle școală mai bună pentru unul ca mine decât casele de petrecere ale lotrilor, in care mă strecuram cu sfială, incercând să dobândesc cât mai multă invățătură. Și o dobândeam lesne, fiindcă aveam minte ageră și degete iscusite, iar cu vremea măsluiam zarurile la fel de bine ca un coțcar invechit in răutăți, spre mirarea dascălilor mei de virtute, care imi prooroceau zestre mare de bani și funie de cânepă la sfârșit. La școală mergeam doar ca să-mi incerc dibăcia degetelor. Furam ca o coțofană: bucățile de pastramă din trăistuțele tovarășilor mei de invățătură dispăreau fără urmă, ca și bănuții din chimirul de piele al dascălului, prin care ajunsesem să cotrăbăiesc de parcă m-aș fi indeletnicit de când lumea cu meșteșugul buzunăritului. Toți mă bănuiau, dar nimeni nu indrăznea să mă invinuiască fățiș, după ce pumnii mei stâlciseră zdravăn câteva mutrișoare nevinovate. Numai de la bătrâna care mă găzduia nu aveam ce să fur: era săracă lipită pământului. Imi innodasem agoniseala intr-o batistă și cheltuiam cu multă zgârcenie. După râvna sfințeniei, sufeream acum de râvna agonisitului, iar pe cinste nu mai dădeam para chioară. Ca să-mi sporesc grămăjoara de mărunțiș, am inceput să cerșesc. Nu indrăzneam incă să mă infig la pungile pântecoase ale negustorilor, care mă ispiteau parcă și mai abitir decât pulpele tari ale maică-mii. Iar bănuții se adunau greu, căci grecul e din fire avar și ține strâns de fiecare jumătate de gologan. Oamenii Agiei din Salonic mă alungau câteodată cu picioare in cur din locurile mele de cerșetorie. Singurul meu prieten era una dintre pisicile gazdei: un cotoi galben și costeliv care venea să se incolăcească noaptea la picioarele mele. …………………………………………………………………………… Cred că ținea puțin la mine și Mamulos, un cerșetor falnic, despre care se șoptea că tâlhărise aprig in tinerețe Egeea, iar tigva lui cheală fusese prețuită de stăpânirea de la Stambul la o mie de lire turcești. Acum iși făcea vacul in tinda de la Hagi Dimitrios, cea mai mândră biserică din Salonicul nostru plin de biserici frumoase, unde piciorul său de lemn se bucura de mare cinste printre milogii care și l-au pus staroste. Mamulos mi-a indrumat primii pași in meșteșugul cerșetoriei. De la el am invățat cum să-mi răsucesc miinile și picioarele, cum să-mi dau dau ochii peste cap și să fac spume la gură cu ajutorul unei bucăți de săpun, ca să par apucat de boala copiilor. Tot de la dânsul am deprins câteva scamatorii mai ușoare, care m-au ajutat să-mi sporesc zestrea de bănișori. M-a pus de câteva ori să-i aduc la viață mădularul neputincios și, pipăindu-i scula care se intărea greu, am simțit iarăși fiorii pidosniciei. Il ajutam să se slobozească prin tufișurile țepoase de la marginea Salonicului și eram răsplătit pentru asta cu povestea isprăvilor lui cocoșești: Mamulos se lăuda că f…se toată Mediterana: de la copilandrele incă necoapte, până la babornițele de optzeci de ani. Pretindea chiar că, odată, la Smirna, după ce deșertase mai multe ulcioare de ouzo vârtos, iși vărsase lapții in gaura unei maimuțe. Fusese cât pe ce să fie scopit de stăpânul acesteia, un hoț de mare de la Alger și scăpase doar punându-și crăpătura dinapoi la bătaie. De la Mamulos am aflat despre obiceiurile bărbaților celor vechi din Sodoma, cărora le-am moștenit strâmbătatea. Nu-l lăsam niciodată să mă mozolească, fiindcă gura lui puțea mai abitir decât o latrină. Iar când mi-a dat poruncă să-l sug, l-am părăsit pentru totdeauna. ……………………………………………………………………………. Pe unul dintre maidanele de la marginea Salonicului se inălța spânzurătoarea orașului. Una din distracțiile mele era să casc ochii la execuții. Mamulos imi povestise despre ultima bucurie a spânzuratului, iar ochii mei (care indrăgeau tot ce-i pocit și scalâmb) nu se mai dezlipeau de pe prohabul acestuia, incercând să deslușească pata de malahie. Când osânditul incepea să se zbată in aer izbucneam intr-un râs răutăcios, inchipuindu-mi in ștreangul furcii burdihanul mătăhălos al lui Kir Apostolis și-i uram in gând ușurare plăcută. Inima mea impietrită (deși eram incă un puiandru de om) nu mai găsea desfătare decât in fărădelegi. Intr-o noapte am incercat să spânzur una dintre pisicile gazdei, care mi-a umplut fața de zgârieturi. In starea asta m-a găsit tata inștiințat pe furiș de dascălul de la școală despre isprăvile mele. N-am apucat nici măcar să-mi iau comoara agonisită din furtișag și cerșetorie, care i-a rămas moștenire baborniței. Eu isprăvisem pentru totdeauna cu invățătura și cu statul la Salonic. ………………………………………………………………………………. Tatăl meu iși lucra livada de măslini cu ajutorul unui argat pe nume Vanghelis. Vanghelis era un bărbat negricios, cu mustață mare de palicar, căruia ii râdeau mereu ochii. Pe lângă casa noastră nu se pripășise de multă vreme. Venise auzind că tata are nevoie de un argat și bătuseră repede palma: tatăl meu nu s-a arătat zgârcit la simbrie, fiindcă-i plăcuse privirea ageră a lui Vanghelis și-i prețuise mușchii puternici, ce-i jucau pe sub cămașa de cânepă. Vanghelis locuia la marginea livezii, intr-o baracă dărăpănată, pe care o ticsise de colivii prin care zburătăceau tot felul de păsărele: grauri, pițigoi, sticleți, cinteze, scatii, ciocârlii și privighetori, pe care argatul tatălui meu izbutea să le prindă cu ajutorul unor capcane iscusite, al căror meșteșug il știa numai dânsul. Se pricepea de minune să le imite trilurile și fluierăturile și, inainte să cad in boala cucerniciei, una dintre puținele mele plăceri era să-l aud pe Vanghelis ciripind laolaltă cu zburătoarele sale, ca un păsăroi mare și negricios, cu fața mereu increțită de zâmbet. Spre seară, când Vanghelis isprăvea cu treburile lui de argat, băieții din sat se adunau, cu ingăduința tatălui meu, sub bătrânii noștri măslini. Așezat pe pragul cocioabei sale de scânduri, palicarul cel oacheș se făcea că nu ne bagă in seamă, rupând alene dintr-un caș mare de oaie și sorbind la răstimpuri dintr-un ulcior cu rachiu. Apoi iși scotea luleaua din buzunar și pufăia indelung, in timp ce băieții incepeau să se foiască nerăbdători. Trecea multă vreme până ce Vanghelis se ridica in sfârșit in picioare, iși scutura cioarecii de firimituri și iși dezvelea la noi dinții puternici și albi, ca de fiară sălbatică. Fără să se grăbească, iși aducea pe urmă coliviile de sârmă, pe care se apuca să le stivuiască pe prispa de lut, făcându-ne prietenește cu ochiul. Era un actor innăscut și pesemne că ar fi scos bani buni in bâlciurile italiene, mai mulți decât am adunat tu și cu mine. Câteva fluierături ascuțite dădeau semnalul de inceput al reprezentației. Se auzea mai intâi cântecul pițigoiului, apoi glasul cintezei și ciripitul sticleților pe care Vanghelis le făcea să se armonizeze ca instrumentele unei orchestre, fluierând ba mai tare, ba mai incet și trecând de la o tonalitate la alta și de la un timbru la celălalt. Trilurile privighetorii răsunau spre sfârșit limpede, amestecându-se cu fluierăturile pline de dulceață ale lui Vanghelis intr-o potrivire desăvârșită. Și nu-ți ascund că, in vreme ce băieții il aplaudau fermecați pe argatul tatălui meu, pe obrajii mei șiroiau lacrimi amare de pizmă, căci pe vremea aceea ii pizmuiam pe toți oamenii care dovedeau vreo putere neobișnuită.

Va urma