SIMEZE / Organizația secretă Glucosa Nostra

Sediul temporar – pe Calea Victoriei, lângă un magazin fițos ce anunță mari lichidări (vedeți, așadar, că există o legătură cu “milieu”-ul!), corect, de stocuri, așa că mai bine le-ar da de pomană, fiindcă revine mult mai ieftin. In dreapta, intrarea intr-un gang (din nou, altă conexiune cu subiectul nostru!) blocat nu se știe cât de vremelnic de un mal de nisip ce amintește de filmul “Colina“. Inăuntru, comitetul (de primire) și… mașina infernală. Piesa de rezistență din patrimoniul universal Glucosa Nostra. Perla coroanei dentare. Regina balului. O prăjitură uriașă (2 x 2,5m)*, in regim de consum propriu. Pe interior. Judecând strict la o primă ochire anecdotică asupra exponatului prezentat, Ioana Ciocan, asistent universitar doctorand la catedra de Master a Universității Naționale de Artă București și, totodată, un nume in arta neconvențională, ar putea lăsa impresia că a avut o copilărie nefericită. Impodobită cu ghirlande de privațiuni, care de care mai dușmănoase. Cea mai cumplită, interzis la dulce (ingrașă și strică dinții!). Nu tu chec, nu tu fursec, nu tu fondante, nu tu eugenia, nu tu ciocolată, nu tu acadea. Dar, cel mai grav, nu tu tort. Astfel că, până s-a făcut mare, artista a stat cu gândul numai și numai la o felie de “Diplomat“, cu frișca in lănțicuri franjurând pe la colțuri și cu cireșicile de rigoare așezate deasupra. Iar când chiar a ajuns mare, n-a pregetat o clipă și a trecut iute la materializarea celui mai dulce coșmar infantil. Construit din “pal, glet colorat, spumă poliuretanică, baloane, camcoder” și care ocupă aproape tot spațiul galeriei. La a doua ochire, tot anecdotică, dar ceva mai cultă (pe care, de astă dată, o amintește și artista, pe prima n-a indrăznit!), descoperim că este băgat in ecuația cofetărească a poveștii domnul Lewis Carroll, cu prietena sa, Alice, hălăduind in draci prin țara minunilor. Acolo unde micuța very smart girl – care, intre noi fie vorba, iși caută buclucul așa cum orbecăie câinele după osul ingropat alaltăieri – se găsește la un moment dat in fața prăjiturii magice, pe care scrie “EAT ME”. Ei bine, exact acel moment il speculează artistic, gramatic și programatic Ioana Ciocan. A treia privire este tot o fotogramă memorabilă. De astă dată, dintr-un epos cinematic in două serii, “Once Upon a Time in America“. Scena cu prăjitura, pe care Noodles trebuie s-o ducă iubitei fratelui său, parcă. Și pe care o așteaptă pe scară, in fața ușii apartamentului. Și tot așteptând-o, căci fata intârzie (am uitat ce face!), puștiul, atras irepresibil de gustul visat al prăjiturii, aproape că moare de poftă. Motiv pentru care incepe să ciupească mai intâi de pe margine, să nu se prindă destinatara. Apoi, bietul de el, nu se mai poate abține și atacă furibund prăjitura, puțin câte puțin, ajungând până la urmă, fiindcă nici nu mai avea rost să mai păstreze ceva din ea, s-o infulece cu totul. Intreaga scenă este extraordinară și atât de bine jucată, incât chiar se poate considera că regizorul Sergio Leone compune aici un adevărat eseu vizual asupra nesațului. Aceeași poftă o provoacă poltergeist-ul glucifeeric ce bântuie memoria afectivă a artistei noastre, visul ei prevalent. Și, fiindcă are știință de faptul că frustrația așteptării ascute progresiv plăcerea, artista ne-a rezolvat fără nici o reticență complexul. “Prăjitura” e prevăzută pe una dintre laturi cu o ușă, prin care se pătrunde cu adevărat in basmul cel mai dulce din lume. Care nu mai ține de extracție socială, instrucție, vârstă, pact pentru educație sau apetit cultural. Nu mai ține de absolut nimic altceva decât de jind. Pentru că inăuntru, minunea minunilor! pereții “instalației” sunt glazurați cu straturi policrome de cremă. ADEVĂRATĂ. Se poate lua din ea cu degetul, gusta, pune pe limbă, după care, in final, după dorință, se poate chiar și hăpăi de-a dreptul, fără jenă. Sau, cu demnitate, nu. Deoarece in “exponat” intră doar câte o persoană – la urma urmelor, e vorba de o necesitate intimă, nu-i așa?! – vizita este insoțită de o voce inregistrată (Maria Popistașu, aflăm, săraca, ne-ntrebăm cum o fi putut să vorbească și, in același timp, să inghită in sec?!), care șoptește mereu, obsedant și până la limita concupiscenței, aceleași indemnuri ademenitoare: “Mănâncă-mă!… Mănâncă-mă!“. Ceea ce, gândindu-ne la cât de crocantă este tânăra actriță, aproape că am fi gata să cedă-mmmm!…Yami-yami! Un manifest de estetică a jinduirii vrea să fie, in acceptul ei esențial, instalația Ioanei Ciocan. Aveți poftă?… Scăpați de această obsesie! Serviți-vă cu desertul fabulos de la sfârșitul mesei, care – priviți câte canale de televiziune se ocupă cu gastronomia quality! – poate accede la statutul de operă de artă. Numai că el, din păcate, manifestă o gravă slăbiciune: e consumabil. In plus, este cu termen de garanție și poate să expire una-două. Dar nu vă faceți griji, Organizația veghează și va lua, in scurt timp, măsuri. Așadar, pentru a preintâmpina excesele, bulimia și căderea in patimă sau obezitate, ea va inventa tortul fără zahăr. La fel cum, dacă vă mai aduceți aminte, tot pentru siguranța și sănătatea nației, au fost născocite, cândva, și vodca fără alcool, cuțitul fără lamă (dar căruia ii lipsea mânerul), mașina care stătea pe loc, vacanța in fundul curții, becul cu intuneric, mămăliga fără mălai, mujdeiul fără usturoi și, direc, bătrânețea, fără tinerețe…

*) Ioana Ciocan, MĂNÂNCĂ-MĂ, instalație cu interior comestibil, Galeria Galateea