Solomon Marcus și „Rănile deschise”/ de Ziarul de Duminică

Editura Spandugino publică în colecția “Distinguo” un somptuos și impozant volum, de aproape 1.300 de pagini în care academicianul Solomon Marcus adună articole publicate în ultimii patruzeci de ani, conferințe, interviuri, textele unor întâlniri cu oameni ai școlii, o inițiativă pentru care editoarea Lavinia Spandonide merită toate laudele. (Din păcate, grupul de studenți care a strâns materialul a uitat să adauge interviurilor și pe cel publicat de “Ziarul de Duminică” în august 2000, sub semnătura lui Tudor Călin Zarojanu; și n-a inclus în volum nici excepționalul discurs rostit în Aula Academiei Române, în 2008, “Singurătatea matematicianului”)

Solomon Marcus, academician, profesor universitar, doctor în matematică, cercetător interdisciplinar, este una dintre mințile cele mai luminate pe care încă le mai avem, un om capabil să vorbească, să explice, să convingă despre cele cele mai dificile subiecte ale cunoașterii. Preluăm de pe site-ul editurii informațiile care urmează. Născut pe 1 martie 1925, a absolvit Liceul “George Bacovia” (acum Colegiul Național “Ferdinand I”) din Bacău în 1944, a urmat cursurile Facultății de Matematică, la Universitatea din București, între 1945 și 1949. A absolvit facultatea în 1949 cu Diplomă de Merit. A fost numit Asistent universitar în 1950, Lector în 1955, Profesor asociat în 1964, Profesor în 1966, Profesor consultant (Profesor Emeritus) al Universității din București în 1991. A obținut titlul de Doctor în Matematică în 1956, cu o teză despre “Funcțiile monotone cu doua variabile”. În 1968 a obținut titlul de Doctor docent al Universității din București. A fost ales Membru Corespondent al Academiei Române în aprilie 1993 și Membru Titular al Academiei Române (Academician) în decembrie 2001. Printre domeniile sale de cercetare și profesorat se numără diverse ramuri științifice, de la analiza matematică, informatica teoretică, teoria măsurii și topologia generală, până la lingvistică, istoria și filozofia matematicii, poetică, semiotică și aplicații ale matematicii la științele naturii sau la științele sociale.

Cartea publicată de Editura Spandugino se cheamă “Răni deschise”. În prefața “O șansă pe care n-am vrut s-o ratez”, autorul scrie: “O trăsătură comună a celor mai multe texte din această carte este faptul că ele au fost scrise ca urmare a unor invitații primite de la diferite instituții (luând astfel forma unor articole, reproduse în prima secțiune a cărții), sau constituie transcrierea unor expuneri orale invitate (acestea formează a doua secțiune a cărții); altele sunt interviuri care mi-au fost solicitate (a treia secțiune); o a patra categorie include transcrierea unor dezbateri cu oameni ai școlii, de la învățători și copii (inclusiv părinți) de școală primară, profesori și elevi din învățământul preuniversitar, până la universitate și postuniversitate (ultima secțiune a cărții). A fost o vreme în care mergeam în școli ca inspector (pentru acordarea gradului I unor profesori). Impresiile de la acele vizite au fost consemnate într-un caiet, ele m-au ajutat în orientarea mea ulterioară. Dar de la inspecție ca sarcină de serviciu la vizită invitată e o cale lungă, onoarea de care am beneficiat în acest al doilea caz m-a încărcat de o răspundere incomparabil mai mare decăt în primul caz. Mi-am dat seama că mă aflu în fața unor oportunități extraordinare, pe care n-am voie să le ratez. Dacă m-au invitat, înseamnă că-mi acordă încredere, că așteaptă ceva de la mine. Dar de fapt, și eu eram interesat să aflu mai mult despre ei. M-am simțit de două ori stimulat și mărturisesc aici bucuria cu care am participat la acțiunile evocate mai sus. Această bucurie, această plăcere de a simți interesul comun pe care-l am cu mulți interlocutori ai mei le-am injectat, sper, în textele propuse cititorilor, chiar dacă, în cele mai multe cazuri, cele constatate nu erau vesele.

Cuprinse într-un interval de aproape 40 de ani (1973-2011), scrierile de față exprimă reacțiile mele la evenimente cu care am fost contemporan sau la istorie și la lecturi deosebite. Perioada copilăriei, în anii treizeci ai secolului trecut; anii celui de al doilea război mondial, anii de studenție, din perioada imediat următoare, decalajul dintre istoria relatată și cea trăită, semnificația lui 23 august 1944; luminile și umbrele din diferite perioade ale dictaturii comuniste; un nou mod de lectură a istoriei culturii românesti, prin aducerea în aceeași albie a științei și socio-umanului; rolul unificator al Junimii maioresciene ; cele două alfabetizări de neocolit: de la citit, scris și socotit la folosirea calculatorului electronic; de la Haret la Moisil. Cum au apărut primele manuale în limba română: de la Gheorghe Lazăr la Traian Lalescu. Decalajul dintre creație și comunicare în istoria culturii românești; valoarea culturală a matematicii; contrastul dintre știința de azi și cea de ieri; aspecte antieducaționale în mass media; cum modifică internetul procesele de învățare și predare; pericolul diabolizării internetului. România europeană, între pleonasm și oximoron; cultura științifică, între oximoron și limba de lemn; relația controversată dintre integrarea europeană și identitatea națională; de ce unii profesori nu se împrietenesc cu elevii lor și de ce unii părinți nu devin prietenii copiilor lor; de ce oscilează mulți elevi între plictiseală și distracție; cum să înlocuim în școală modalitatea predominant imperativă cu una predominant interogativă; latura artistică a științei; câtă geografie și istorie pot învăța copiii, discutând cu părinții și cu bunicii lor; cât de relevant e bacalaureatul; dar doctoratul? De ce pătrunde greu știința secolului 20 în programele de învățământ; de ce pierd copiii pofta de a pune întrebări, de îndată ce trec pragul școlii; de ce nu reușesc disciplinele școlare să comunice între ele; relația dintre infinit și Divinitate; limba română, mai subtilă decât mulți dintre vorbitorii ei; cum arată serbările școlare; de la prezumția de nevinovăție la cea de suspiciune; un posibil deficit de imaginație al literaturii și teatrului (semnalat de Eugen Ionesco); paradoxul lui Diderot; cât de euclidiană este ființa umană; a face din joc o componentă inevitabilă a învățării; rostul îndoielnic al inspectoratelor școlare; o sperietoare: inspectorul; gradele acordate cadrelor didactice, sub semnul întrebării; succes și valoare; interdisciplinaritatea, o promisiune neonorată; transdiscipinaritatea; o eroare: obligația de a restitui manualul școlar la sfârșit de an; poate educația să recupereze povestea? Umorul, un ingredient obligatoriu al unei educații de succes.

Toate aceste chestiuni fierbinți și multe altele pe care le discutăm în această carte sunt tot atâtea răni deschise, pe care nu avem dreptul de a le ignora.”