Sophia/ de Ciprian Măceșaru

eram gata,

m-am dus să mor de ficat,

dar în salon erau 4 bolnavi

mult mai bătrâni decât mine

care vorbeau despre

“cât de bine arată și-acum sophia loren”.

cumva asta mi-a fost de ajuns,

m-a pus pe picioare,

“numai să vrei”, îmi spusesei

în ultima noapte.

m-am ridicat, aproape ca lazăr,

și am ieșit din spital.

pe stradă treceau picioarele

sophiei loren, apoi sânii ei,

gâtul, ceva mai târziu ochii,

ca niște bucăți dintr-un adevăr

mult mai simplu decât tot ce-mi

închipuisem până atunci

despre viață.

nu mai eram poetul-vodcă,

nu mai eram poetul-moarte,

de-acum eram poetul-sophia loren.

am fugit până la tine

mai repede decât orice tramvai,

autobuz sau metrou,

te-am găsit aruncând

pieile pe care le lăsasem în urmă,

pieile mele vechi, de poet-drac.

mi-ai zâmbit și ai plâns,

te-ai adâncit în brațele mele

și a fost bine, și a fost prima oară.

Din volumul în curs de apariție “Roșu pentru pietoni”